Plecând, cu piciorul strivitu-mi-ai cordul, amarnic.
Acum, eu cu mâna te caut prin spaţii, zadarnic.
„Un caz extrem de greu”, oftă conducătorul cenaclului, remarcând totuşi în sinea lui rotunjimile ispititoare pe care le evidenţia fusta secretarei şi zicându-şi că nu i-ar fi stricat o întâlnire cu autoarea într-o altă ambianţă.
Conducătorul cenaclului începuse să scrie versuri cu mulţi 80 Din poezia Tânărului poet, de Valeri Briusov.
290
ani în urmă, încă pe frontul de la Leningrad, strângând cu degetele ţepene, pe jumătate degerate, câte un creion chimic, udat întruna cu scuipat. Avea optsprezece ani când începuse să traverseze încolo şi încoace Ladoga îngheţată, la volanul unor camioane încărcate cu muniţii şi alimente. Putea oare să-şi închipuie pe vremea aceea, când îl încerca teama, când suferea de foame şi de frig, că va căra vreodată, burtos cum era acum şi bolnav de hipertensiune, colindând din redacţie în redacţie, o servietă burtoasă şi ea, închisă cu o aurită
cataramă de pantof, unde, printre teancuri de manuscrise –
ale altora şi ale lui – se vor afla pacheţele frumos învelite în celofan şi prevăzute cu inscripţii: „ora 12”, „ora 2”, „ora 4”,
„ora 6”? Era mâncarea lui de regim – un regim pe care trebuia să-l respecte cu stricteţe – alcătuită ba dintr-o sfeclă
fiartă, ba dintr-un morcov crud, ba dintr-o bucăţică de rasol, ba din puţintică brânză de vaci. Conducătorul era însă un om sociabil şi nu-şi putea refuza prilejul de a sta un ceas-două la o masă la Clubul scriitorilor sau la restaurantul
„Vostocinîi”, ba chiar şi la câte o pelmennaia81 – nu-l răbda inima şi gata. De băut coniac şi votcă nu obişnuia să bea: agrea doar vinul sec, băutură care nu facilitează contacte spirituale fulgerătoare, ci, dimpotrivă, unele prelungite.
Gustările le aşeza pe masă chiar el, scoţându-le din străfundurile servietei şi consultându-şi ceasul, spre a respecta cu stricteţe orele prevăzute de regimul său alimentar. Uneori însă scăpa caii la vale: înghiţea dintr-odată
mâncarea pregătită pentru o zi întreagă, iar apoi i se adresa, morocănos, ospătarului: „Adu-mi o porţie de şuncă..”, adăugind îndată: „Da să fie mai slabă..” Ospătarii îi învăţaseră năravul şi-i aduceau şuncă mai grasă. Mai comanda apoi şi o porţie de şaşlâc, pe urmă încă una şi. Încă
una, şi toate acestea dispăreau în gura lui cu o iuţeală de necrezut, ca găluştele în gura lui Paţiuk din povestirea lui Gogol. Mai mult însă decât orice îi plăcea să comande, îndeosebi la cină, vreo două porţioare de ciorbă de peşte bine 81 Local unde se servesc pelmeni, un fel de colţunaşi cu carne.
291
condimentată, ce se servea numai la comandă specială. Cu prilejul acestor sporadice renunţări la dietă, obişnuia să
recite cu glas psalmodie – ameninţând parcă, triumfător, nişte inamici invizibili – versurile lui Pasternak: Noi, calfele de meşteri, am îndrăgit paharul.
Ciozvârtei de nădejde i-am declarat război.
Asemenea festine ale trupului luau sfârşit prin reîntoarcerea fiului rătăcitor la Institutul de alimentaţie dietetică, unde slăbea într-o lună cam cu paisprezece kilograme, pentru ca după aceea să reia, eroic, totul de la capăt. Avea până şi câteva costume de dimensiuni diferite, destinate diferitelor stadii ale acestui proces fizic. Mustrărilor ce-i erau adresate de către medici le răspundea înălţând spăsit din umeri: „Nu poţi trăi în societate fără să fii dependent de ea..” Pe nevastă-sa o ţinea din scurt şi, călătorind prin jungla alimentaţiei publice, nu uita să-i telefoneze, verificând prezenţa ei la domiciliu. Nu putea suferi să-i spună cineva că are nevastă frumoasă; totdeauna în atare împrejurări înălţa din sprânceană: e treaba mea dacă-mi e frumoasă nevasta sau nu. Cu toate acestea, nu suporta să stea acasă prea multă vreme, aşa încât ar fi putut spune despre sine însuşi cu versurile poetului: „Dar fericit în căsnicie eram cam până la chindie…”
Acest conducător de cenaclu socotea – şi pe bună dreptate
– că viaţa unui poet trebuie să fie, ca să ne exprimăm astfel, pletorică,
deşi
fenomenul
poate
provoca
uneori
hipertensiune. Dar toate aceste probleme nu ţineau decât de viaţa sa trupească. Cea spirituală era cu totul de altă natură.
Într-un înveliş de grăsan bonom, cu mustăcioară roşcată, se ascundea un profesionist sever şi necruţător. Dacă în perioadele când respecta regimul alimentar prescris visa deseori jamboane şi hălci de slănină, în poezie nu admitea, în schimb, nicio urmă de grăsime. Ca să-şi poată da seama dacă are de a face cu un poet adevărat, nici n-avea nevoie să-292
i citească versurile: îi era de-ajuns să parcurgă pagina respectivă „în diagonală”. Ordinea în care erau rânduite cuvintele constituia o probă cu totul edificatoare. De aceea, pe cei ce îşi recitau versurile, obişnuia să-i asculte doar cu o ureche. De notat că un asemenea mod de a asculta nu reprezintă câtuşi de puţin expresia unei false atenţii
„părinteşti”. Dimpotrivă, constituie dovada unui înalt profesionalism.
Când starostele cenaclului, un sudor sfios, cu muşchi de oţel şi cu o mustaţă neagră pe oală, care îl făcea să semene cu un pocăit bandit mexican, îi prezentă un strungar începător de la secţia de montaj, al cărui nume era Kostea Krivţov, şi când acesta începu să-şi recite versurile, ochii unsuroşi, de motan beţiv, ai conducătorului tresăriră cu lăcomia unui cunoscător în materie iar urechile, ciulite fără
veste, acţionară aşa cum n-o făceau decât arareori: începură
să asculte amândouă deodată. Conducătorul îşi mută asupra lui Krivţov privirile care lânceziseră până atunci pe formele secretarei directorului, trezindu-i din somnolenţă instinctul primar, şi plonjă totodată în domeniul trăirilor sale spirituale, capabile să aţipească uneori, dar niciodată să adoarmă cu totul în trupul acela împovărat din nou, la ceasul respectiv, cu paisprezece kilograme prisoselnice. Căci el, conducătorul cenaclului, sesizase pe loc în glasul lui Krivţov acea zvonire aparte, proprie numai unor poeţi adevăraţi… „Al vremii verb –
metalică zvonirea?82 Ochii cenuşii ai lui Krivţov se dilatară, dar parcă se şi îngustară totodată, privind ţintă undeva, peste masa la care şedea conducătorul. Versurile pe care le recita erau dense, tăioase. Cuvintele – strâns legate unul de celălalt. Dezgolite capete de nervi ţâşnind din strofe. Lipsă de milă faţă de sine însuşi. Milă faţă de alţii. O epocă purtată pe umeri încă slăbuţi, adolescentini, dar deja lipsiţi de fragilitate, încărcându-se de forţă. O provocare azvârlită
somnolenţei, îmbuibării spirituale. Această provocare îl făcu pe conducător întrucâtva circumspect, dar, pe undeva, îi fu 82 Din Odă la moartea prinţului Meşcerski, de G. R. Derjavin.
293
şi pe plac. Îi fu pe plac acelei părţi a sufletului său ce mai rămăsese încă tânără, flămândă şi înfrigurată. Cealaltă parte se înverşună, încercă să se apere cu iritare, îndreptând împotriva sa o parte din acuzaţii, dar refuzând să le admită.
Fapt e că el, conducătorul, vădea o atitudine prudentă faţă
de elanuri de ordin social. El considera că, în cele din urmă, ele se sparg, aidoma unor valuri, în stropi mărunţi, de stânca acoperită cu muşchi a psihologiei omeneşti, şi stropii se usucă sau sunt absorbiţi de nisip, iar totul rămâne ca mai înainte. Prin elanuri de ordin obştesc el părea să întrevadă
cel mai adeseori încercări de a parveni, de a da brânci altuia numai din dorinţa de a-i ocupa scaunul cald încă şi a oprima apoi pe toţi cei ce vor demonstra noi elanuri de ordin obştesc.
