Tocmai de aceea îşi demonstra propriile elanuri doar în viaţa personală, dar şi acolo cu precauţie.
— Găselniţe ar fi, zise morocănos lăcătuşul albinos după
ce Krivţov isprăvi. Numai că o cam ia tot pe alături…
Casierul – Cumătră Vulpe – începu să guiţe:
— Mereu eşti cam nemulţumit de ceva, tinere, ţi se pare mereu altcumva de cum ar trebui… Ehei, de-ai avea şi dumneata anii noştri, de-ai fi mâncat şi dumneata supa cu ochişori căprui… Pesemne că pici nu ştii ce-i aceea?
— Ba da, zise Krivţov. O ştiu din citite. E o fiertură de voblă. Se mânca prin anii douăzeci…
— Lipseşte armonia, zise bufetiera. Numai ţipete. Ţipete auzim şi aşa destule…
— Eu te-aş sfătui să foloseşti teme eterne… rosti cu un aer superior, dar nu fără un iz de compasiune, secretara.
În clipa următoare însă, pocăitul bandit mexican explodă
fără veste:
— Ia mai du-te… cu temele dumitale eterne! Băiatul scrie taman cum trebuie, nu bate câmpii… Scrie grozav. Mai* bine decât noi toţi. Să nu asculţi pe nimeni, Krivţov, dă-i înainte tot aşa…
Conducătorul îşi despreună degetele ce i se odihneau pe burtă şi, pentru orice eventualitate, spre a domoli spiritele, 294
bătu în carafa dinaintea lui cu dopul ei de sticlă.
— Cursivitate există. Perfectă cursivitate. Dar mai sunt şi multe gunoaie.
Şi indică îndată, din memorie, versurile slabe ale poeziilor citite.
„Are un ochi!… gândi cu admiraţie Krivţov. Pe unul ca ăsta nu poţi să-l dud. Şi eu care credeam că n-o s-o observe nimic…”
Conducătorul vorbi din. nou:
— Dumneata, Krivţov, ai o manie periculoasă: în fiecare dintre poezii încerci să rezolvi pe loc toate marile probleme care frământă omenirea. O idee o îneacă pe alta. E necesară
mai multă economie. Totul la dumneata are o viteză de sprinter. Poezia însă este un maraton. O să ai oare suficiente resurse?
— O să aibă, dădu cu convingere din cap pocăitul bandit mexican.
— Toţi plutesc astăzi în incertitudine, continuă, nebăgându-l în seamă, conducătorul. Lumea s-a cam săturat de aşa ceva. Nici nu poţi să-ţi dai seama ce fel de oameni sunt cei care scriu asemenea versuri, ce doresc ei. Iar la dumneata totul este exact invers. Dumneata te-ai împotmolit, străduindu-te să ajungi la certitudini, vezi totul prea în linie dreaptă. Ai vrea să transformi totul dintr-odată… Aşa ceva nu se poate întâmpla. Aici s-a poticnit şi unul ca Maiakovski.
Atâţia filosofi şi-au frământat creierii întrebându-se ce-i de făcut cu omenirea asta, şi-au ieşit din piele, – şi-au demonstrat talentele oratorice, au tot încercat să-i traseze o cale dreaptă. Dar apăreau mereu noi cotituri, noi gropane.
Ba poate că erau tot din cele vechi, doar că păreau noi. De ce cauţi dumneata să transformi dintr-odată întreaga lume?
Crezi oare că ea ţi se va supune atât de uşor? Să ştii că
tocmai ea, lumea, îi transformă, cel mai adeseori, pe aceia care vor s-o transforme. Ca şi când s-ar răzbuna pe ei. Vrei ca haosul să devină pe loc armonie? Speranţe deşarte.
Armonia poate îi creată peste haos, nicidecum dintr-însul…
295
— Dar atunci cum rămâne cu spusele lui Blok: „Ci tu, artist, să crezi cu fermitatee: un început există şi sfârşituri…”?
se încruntă Krivţov.
Conducătorului îi plăcu expresia chipului său încruntat, privirea deloc comodă, ca a unui pui de lup, şi iar gândi cu temătoare bucurie: „Da, se pare că am în faţă un poet”. Îşi împleti însă din nou degetele pe burtă şi începu să şi le rotească pe cele mari:
— Blok însă mai spune tot acolo: „Dar lumea e mereu la fel de-ncântâtoare”. Bagă de seamă: „mereu”. Vezi să n-o iei razna, încercând s-o desăvârşeşti. Ocupă-te mai bine de desăvârşirea versurilor pe care le scrii.
— De ce credeţi că una exclude pe cealaltă? nu se dădu bătut Krivţov.
— Cine ţi-a spus că exclude? Sprânceana stângă a conducătorului prinse, după cum îi era obiceiul, să se înalţe spre frunte. Să ştii însă că desăvârşirea trebuie s-o începi cu propria ta persoană, nu cu alţii. În domeniul poeziei există
profesionişti întru desăvârşirea lumii, care, suferind contra plată pentru soarta unor popoare oprimate, n-au învăţat să
alcătuiască nişte rime mai acătării… Am fost de curând cu un asemenea profesionist în Africa, în cadrul unei aşa-zise călătorii turistice de specializare. Un tip tare scârbos, deşi, pe vremuri, dispunea de unele aptitudini în ceea ce priveşte versificarea. Singurul lucru bun la el e că dă dovadă de-o impertinenţă rar întâlnită. Călătorind însă în străinătate, e mai bine totuşi să ai de a face cu unul dintr-ăştia decât cu un fricos. Trebuie să aibă însă şi impertinenţa limitele ei. Am ajuns într-o zi la un iaz aflat lângă o plantaţie de cauciuc unde se scăldau nişte fete băştinaşe. Când ne-au văzut, au ieşit fuga la mal goale cum erau, cu flori de nufăr în dinţi.
Ne-au înconjurat, au început să ne zică ceva pe limba lor, zâmbeau, le sclipeau ochişorii ca la nişte copilaşi.
Profesionistul nostru le-a zâmbit şi el, exprimând, chipurile, pace şi prietenie în priviri, dar pe dată a început să toarne o obscenitate după alta, noroc că fetele n-au priceput o iotă.
296
După un lung răstimp, i-am citit ciclul de versuri scrise cu prilejul acelei călătorii, versuri pătrunse de sentimentul unui înălţător internaţionalism, dar care se menţineau sprijinite mai mult în tânguiri şi semne de exclamare… Ce-i drept, în timpul călătoriei, o maimuţă i-a făcut bucata: parcă s-ar fi răzbunat dinainte pentru ciclul acela… Mergând noi la o grădină zoologică, tipul a curăţat o banană şi-a început să-şi bată joc de-o maimuţică: ba vâra banana printre gratiile cuştii, ba o trăgea înapoi. Până la urmă maimuţa, isteaţă, i-a trimis un scuipat drept în obraz… S-a şters omul. În ciclul respectiv, acest episod a fost trecut sub tăcere…
— Poate oare un poet să fie aşa? făcu, impresionat, lăcătuşul albinos.