câte un duş, se pieptănară şi îşi pudrară obrajii, managerul le duse cu el în holul unde avea să aibă loc banchetul şi unde se îmbulzeau ziariştii. Rocksinger- ii, aflaţi şi ei acolo, se repeziră la mamele lor, îmbrăţişându-le cu sinceră bucurie, dar împinşi de instinctul format între timp, îşi întoarseră
totodată, tuspatru chipurile spre obiectivele fotografice.
Mamele clipiră, zăpăcite, în luminile bliţurilor, lipindu-se fără
voie de pieptul feciorilor. Imaginile obţinute se dovediră
deosebit de izbutite.
— V-aţi gândit vreodată că feciorul dumneavoastră va deveni rocksinger? fu întrebată mama din Seatle.
— Nu, răspunse ea, reuşind abia acum să-şi vadă mai bine fiul cel cu plete negre şi cu ochi biblici, ba chiar mirându-se, speriată. Întrucâtva, că băiatul poartă nişte blugi vechi, peticiţi: oare n-o fi având bani îndeajuns de nu s-a îmbrăcat mai ca lumea cu prilejul acestei solemnităţi organizate în cinstea lui şi la care s-au adunat atâţia domni de vază, îmbrăcaţi mult mai bine ca el? A mirat-o şi faptul că poartă
nişte pantofi cu toc înalt – doar nu-i deloc mic de statură! –
precum şi acela că de gâtul său lung, ce tot zvâcneşte în direcţia aparatelor fotografice, sunt agăţate ghirlande întregi de mărgele, lucru mai potrivit pentru o femeie, iar pe frunte 281
are desenat un cerculeţ purpuriu ca la femeile hinduse:
— Ce aţi dori să ajungă fiul dumneavoastră? nu se lăsau reporterii.
— Nu ştiu. Aş dori să ajungă un om fericit, răspunse mama din Seatle.
Răspunsul plăcu. Exact aşa, simplu, trebuia să răspundă
America, personificată acum de mama aceasta din Seatle.
Mama din Detroit fu întrebată despre cazul Watergate. Ea nu-şi pierdu cumpătul şi răspunse cu tărie:
— Eu nu cred că preşedintele nostru ar putea să fie un om necinstit…
O parte a asistenţei întâmpină răspunsul cu aplauze, alta, cu zâmbete îngăduitoare.
Mama din Nashville răspunse evaziv:
— Cine poate s-o ştie…
Mama din Arizona fu mai categorică:
— Astăzi există atâţia escroci, că nu mă mai miră nimic.
Mama din Seatle spuse că nu se pricepe la asemenea treburi şi se uită cu un aer vinovat la feciorul său: oare n-a făcut o gafă? Feciorul dădu din cap, liniştind-o. A nu te pricepe la ceva constituie totdeauna un avantaj.
Super-show-ul începu înainte de a începe. Managerul calculase, într-adevăr, totul cu precizie: băieţandrii şi feţişoarele localnice, purtând maiouri cu portretele
„Pletoşilor”, luară cu asalt sport-palace-ul, măturându-i din calea lor pe controlori şi pe poliţişti. În sală nu te mai puteai dumiri cine are şi cine n-are bilet, cine pe al cărui loc s-a aşezat. Fiecare din cei care pătrunseseră în sală avea în priviri expresia unui asemenea triumf încercat cu anticipaţie, de parcă în clipele următoare avea să se producă cel mai important eveniment al secolului.
Zbârnâitorile pârâiau asurzitor, tobele bubuiau, trompetele răcneau, înfierbântând spiritele. Managerul abia izbutise să
le aşeze pe cele patru mame într-un rând suplimentar de fotolii, şi ele începură să arunce priviri speriate, împrejmuite fiind de magma de pe acum în fierbere pe care o alcătuiau 282
admiratorii feciorilor lor.
Lumina se stinse, provocând urlete frenetice – efect al unei aşteptări prea îndelungate. Deasupra miilor de capete scânteiară violet luminile reflectoarelor, smulgând din beznă
uriaşul ecran din spatele scenei. Pe ecran dansează bizar nişte ornamente stranii, cărora le lua locul în răstimpuri ba o secvenţă de film documentar, în care un soldat se prăbuşea pe pământul Vietnamului, susţinându-şi cu mâinile tremurânde intestinele revărsate din pântec, ba un sân de femeie în prim-plan, cu perişori fini crescuţi în jurul sfârcului, ba o impresionantă goană a bizonilor pe întinsul preriei, ba un picior de om care îşi scotea prin gaura papucului degetele murdare.
— Ce-i asta? Mama din Seatle, se adresă îngrozită, neştiind unde îi este feciorul, unui tânăr localnic ai cărui ochi sclipeau prin întuneric lângă ea şi care, transportat, mesteca, plescăind din limbă, o lamă de chewing-gum.
— Asta? Asta e psychedelia, mormăi el arogant între două
plescăituri, şi îndată, sărind de pe scaun, scoase un răcnet sălbatic: pe scenă apărură, în sfârşit, cei patru idoli, agitându-şi în aer chitarele electrice.
Dar nu răcni numai el, răcni întreaga sală cu cele cincisprezece mii de gâtlejuri ale ei, devenind pe dată un gigantic bizon flocos, rănit mortal de bucuria de a-i vedea pe cei patru idoli ce păreau pe scenă atât de mici în comparaţie cu chipurile lor mult mărite, proiectate simultan pe ecranul din spatele scenei. Tânărul cu ochi biblici veni la microfon şi încercă să spună ceva – pesemne să anunţe titlul celui dintâi cântec. Entuziasmul isteric al celor din sală nu conteni însă, ci, dimpotrivă, se amplifică continuu, acoperindu-i vorbele.
Chipul de pe ecran, mai întâi radios, căpătă o expresie de zăpăceală în cele din urmă, rocksinger-ul începu să cânte, dar nu se putu auzi nimic – nici glasul lui, nici sunetele acompaniamentului muzical: răcnetele mulţimii erau prea puternice. Mamele băieţilor nu mai înţelegeau nimic: oare de ce mulţimea nu vrea să-i asculte pe feciorii lor, de ce o fi 283
răcnind şi ţopăind lumea din jur, ca şi când ar fi venit la propriul ei concert? Mamele voiau să-şi audă băieţii, doar de aceea au şi venit aici, la Honolulu, însă asta nu mai era cu putinţă.
Un timp, rocksinger- ii încercară să potolească mulţimea, să
facă linişte în sală. Începură să strige ei înşişi ceva nedesluşit în microfoane, şi mamele, privind spre ecran, văzură că pe obrajii lor au pornit să şiroiască lacrimi provocate de indiferenţa extaziată a mulţimii. Dar aceste lacrimi din ochii celor patru – ochi măriţi necruţător, spre a fi văzuţi de toată
lumea – au fost interpretate ca făcând şi ele parte din super-show. Pe urmă lacrimile secară, iar ochii, o vreme dilataţi de, spaimă şi disperare, se îngustară a dispreţ faţă de cei ce nu voiau să asculte. Curând însă, băieţii începură să ţopăie şi ei pe scenă. În mâini cu chitarele lor mute, deschizând spasmodic gurile ce cântau muteşte. Se agitară bezmetic, îşi scuturară pletele, molipsiţi parcă de vacarmul absurd din sală, plonjând şi ei într-însul. Păi ce le rămânea să facă?
Ochii de pe ecran deveniseră acum buimaci, tâmpi, înnebuniţi de indiferenţa asurzitoare a celor din sală şi a lor proprie. Mamele băieţilor plângeau, împinse din toate părţile de umeri şi de coate. Plângeau, pentru că ceea ce se petrecea împrejur constituia o profundă jignire adusă fiilor lor. Iar dacă pe ecran ar fi apărut şi chipul managerului, s-ar fi văzut că şi el era gata să izbucnească în plâns. Managerul însă stătea în spatele ecranului. Era limpede că întrecuse măsura: el însuşi slobozise duhul din şip, iar acum nu-i mai putea pune stavilă. Îşi dădea seama că, întrecând măsura, câştigase partida, dar şi pierduse, concomitent, ceva. La
„Pletoşi” ţinea un pic mai mult decât un simplu manager şi ştia prea bine cât de încordaţi au fost ei în preajma concertului, având pregătite câteva cântece cu adevărat frumoase, în care importante nu erau doar melodiile, dar şi cuvintele. Iată însă că mulţimea n-a avut nevoie de toate acestea: avusese nevoie doar de un prilej ca să poată răcni ea însăşi, să-şi sloboadă frânele, să încerce o falsă eliberare de 284
