— În case de nebuni, spuse pe calea gândului Î-Î.
— Slavă Domnului că astăzi aşa ceva la noi nu mai există
şi nici nu mai poate exista. Cândva, la fel va fi şi pe Pământ.
Cât despre Konstantin Eduardovici, acesta, urcând din vâlcea, se opri să-şi mai tragă sufletul. „Iată că am cam început să gâfâi… La ce bun nemurirea, naiba s-o ia, dacă e să fim nişte nemuritori bătrâni! Bătrâneţe veselă nu există, după cum nu există nici moarte plăcută. O bătrâneţe veselă
cu inima tângă… Dar poate că bătrâneţea e şi ea o boală care va fi cândva vindecată? Într-adevăr, viaţa e jignitor de scurtă.
O biată fărâmitură în palma veşniciei. Deseori omul moare nefericit numai pentru că n-a avut îndestul timp să devină
fericit. Nici eu nu am timp să fac nimic. Mă înfurie până şi faptul că trebuie să dorm. Dacă omul trăieşte în medie 70 de ani, asta înseamnă că aproape douăzeci şi trei de ani iroseşte dormind. Naiba s-o ia de treabă! Dar pe câţi nu-i năpădeşte somnolenţa spirituală! Mai este apoi şi moartea – blestematul ăsta de somn veşnic?!” Ajuns acasă, Ţiolkovski o găsi pe Varvara Evgrafovna gătind. Obrazul ei cu pomeţi înalţi era umbrit de gânduri apăsătoare; îşi privi soţul cu ascunsă
ostilitate, care, în ultima vreme, o încerca tot mai des, deşi acest sentiment nedemn pentru omul pe care îl iubea o aducea la disperare.
De fapt, era mândră că viaţa lor nu seamănă cu viaţa celor din jur, şi totuşi, uneori, din pricina oboselii şi a greutăţilor cotidiene, această deosebire ajungea să fie un chin pentru dânsa, stârnindu-i dorinţa de a fi şi ea „ca toţi ceilalţi”.
— Kostea, de ce mi-o fi spunând toată lumea că sunt 436
nefericită? întrebă ea, tăind ceapă; era furioasă pe ea însăşi că, de la treaba asta, îi curgeau pe obraji nişte lacrimi de-a dreptul prosteşti.
— Ce înseamnă „toată lumea”? întrebă, la rândul lui cu asprime în glas, Ţiolkovski. Apoi se domoli, luă un alt cuţit şi, dându-i ajutor, începu să verse şi el acelaşi fel de lacrimi.
Iute s-a nimerit să fie ceapa asta. Dar tu ce zici: eşti fericită?
Varvara Evgrafovna ocoli răspunsul:
— N-am timp să mă gândesc la asta. Kostea… Dar tu? Eşti fericit?
Ţiolkovski ocoli şi el răspunsul:
— Bine că n-ai timp… Nici eu n-am timp să mă gândesc la asta.
Varvara Evgrafovna zvârli ceapa în tigaie şi ceapa începu să sfârâie, să se chircească în bulbucii undelemnului încins.
— Să fi făcut şi noi măcar o călătorie undeva… La urma urmei, am putea să şi împrumutăm nişte bani. Ca mâine am să mor, şi n-am să mai apuc să văd Parisul. Oare o să
înţepenim pe veci în Kaluga asta blestemată? rosti ea cu înverşunare, nemaiputându-se stăpâni. Îndată însă i se făcu silă de ea însăşi pentru vorba nesăbuită: „să văd Parisul”, căci, de fapt, niciodată nu râvnise la aşa ceva.
— Când s-o duce toată lumea să-l vadă, o să ne ducem şi noi, rosti calm Ţiolkovski. Ştii, ar trebui ca toţi cei ce se bucură de viaţă să fie fericiţi, numai că omului îi vine greu să
înţeleagă fericirea asta.
— Ian te uită! zâmbi ironic Varvara Evgrafovna, aruncând în tigaie felii de carne.
Ţiolkovski se cufundă în sine, continuând să taie ceapă, deşi de mult nu mai era nevoie.
— Viaţa e plămădită pe nedreptăţi, Varea… Dar frumuseţea ei nu stă numai în fericirea ca atare, ci şi în însuşi gândul la fericire…
— Un asemenea gând te face şi mai nefericit, ripostă sec Varvara Evgrafovna şi-i luă din mână cuţitul de bucătărie.
Pentru ce ai tăiat atâta ceapă?
437
Ţiolkovski însă era cu mintea hăt, departe:
— Desigur, toţi cei deprimaţi de tabloul plictisitor al neajunsurilor de pe Pământ ar putea să riposteze pe loc: bine, dar pe Pământ sunt atâtea nenorociri. Mai există
războaie, foamete… Chinurile pricinuite de foamete însă
constituie un rezultat al faptului că o mulţime de idei au fost rezolvate, în afara ideii privitoare la hrană, la modul de a o dobândi. Un mort e privat de bucurii, dar şi de amărăciuni.
Şi dacă dumneata, în decursul unei întregi vieţi fericite, ai avut o singură clipă de chin, nu ai dreptul să socoteşti nefericită întreaga viaţă. Şi nici viaţa Pământului n-ai dreptul s-o socoteşti nefericită, căci Pământul se află încă la vârsta prunciei, se află încă în acea clipă de amărăciune…
Pământul Varea, are să fie şi fericit…
— Când? Atunci când n-o să mai fim noi? întrebă tăios Varvara Evgrafovna, luând tigaia de pe foc.
— Dar noi trebuie să dăinuim veşnic… cugetă cu voce tare Ţiolkovski.
— La ce bun acest „veşnic”? întrebă posomorâtă Varvara Evgrafovna. Unul dintre puţinele drepturi ale omului este dreptul de a-şi face seama. Dar dacă i se va lua şi acest drept? Aşază-te odată la masă, că se răceşte mâncarea. A-a, ştii că un copilandru ţi-a şterpelit racheta? Ar trebui să nu-ţi mai împrăştii trancanalele prin toată curtea…
— Care copilandru? făcu uluit Ţiolkovski, lăsând furculiţa din mână.
— Nu-l cunosc. A sărit gardul, a înhăţat racheta şi tule-o, băiete, înapoi peste gard… Unul cu ochi albaştri, ca un îngeraş…
— Bine, dar în rachetă este praf de puşcă, e un fitil Bickford! sări ca ars Ţiolkovski şi se repezi în curte.
