Arizona. Toate călătoriseră cu avionul pentru prima oară în viaţa lor, beneficiind de biletele pe care le primiseră de la feciori. Acum, prin faţa lor luneca în goană, cu o viteză
ameţitoare, priveliştea celebrului oraş-hotel, a paradisului artificial, cu imenşii lui zgârie-nori, înălţat în locul paradisului adevărat, paradisul naturii; toate străzile lui erau pline de reclame, înfăţişând chipurile feciorilor acestor femei, ale căror mâini roşii, cu mişcări neîndemânatice, trădau viaţa pe care o duseseră până atunci şi care era atât de diferită de viaţa celor ce vin la Honolulu să se distreze, lunecând pe valuri cu surf-ul, să-şi potolească setea sorbind cu paiul dintr-un ananas tăiat în două punciul pregătit din rom, pe care îl servesc, pe plajă, chelneri ciocolatii în slipuri colorate.
Deodată, managerul se pocni cu palma peste frunte, îi spuse şoferului să oprească, scotoci în portbagaj, apoi agăţă
de gâtul fiecăreia dintre cele patru mame câte un colier de scoici havaiene; femeile începură să le admire, râzând ca nişte fetiţe. Managerul, care îşi reluase locul de lângă şofer, privi prin oglinda retrovizoare la chipurile pline de-o bucurie naivă ale acestor femei ostenite, pe care puterea vrăjitorească
a companiei „Pan-American” le smulsese din loc pe neaşteptate, ducându-le prin văzduh la cea mai frumoasă
sărbătoare, sărbătoarea revederii cu fiii lor, şi în faţa ochilor îi apăru chipul mamei sale, casieră la „Woolworth” din Salt Lake City, oraş al mormonilor78, unde nimeni nu bea nicio picătură de alcool, dar unde, în schimb, se fabrică cea mai gustoasă îngheţată din lume, şi se gândi cât de ticălos e că
nu şi-a revăzut de atâţia ani mama şi cât de nemernic e că a născocit această călătorie pentru mamele rocksinger-ilor săi doar în scop de reclamă, adică pentru ceea ce se cheamă
publicity. Îndată însă îşi înfrânse hotărât accesul de sentimentalism care-l împiedica să lucreze. „Pletoşii” erau creaţia lui, cauza în care îşi pusese toate speranţele.
Alcătuise grupul cu doi ani în urmă, din rândul celor ce 78 Mormoni – una din sectele religioase existente în S.U.A.
277
participaseră atunci la un festival al ansamblurilor şcolare.
Apoi, timp de un an îi ţinuse pe băieţi închişi într-o vilă
părăsită din California, închiriată pe un preţ de nimic, unde pregăti cu ei un program muzical, dresându-i ca pe nişte dulăi tineri, capabili să tabere în orice clipă asupra publicului şi să-l apuce ele beregată. Împrumutându-se de bani în dreapta şi în stânga, îi investise în prealabil într-un
„gossipism”79 muzical, difuzând, prin intermediul unor critici plătiţi tot de el, o serie de zvonuri privitoare la o nouă super-armă muzicală fie s-ar afla în pregătire. După aceea lăsă ca tinerii rocksinger-i să apară câte puţin în programele de radio şi televiziune, făcând însă treaba asta mai rar, pentru ca publicul să rămână mai degrabă flămând decât suprasaturat de cântecele „Pletoşilor”. În cele din urmă, şi-a îngăduit riscul de a imprima primul lor disc de format mic.
Tactica lui a avut efect. Discul s-a bucurat de un succes uriaş. Cheltuielile făcute nu-şi aflaseră însă deplina justificare. Şi astfel, în ciuda ofertelor de a imprima un disc
„microsion” ce i-au fost prezentate de către nenumărate firme de specialitate, el a preferat să mai aştepte. În cele din urmă, a hotărât să organizeze un super-show care să întreacă
succesul Beatles-ilor şi să garanteze imprimarea în milioane de exemplare a viitoarelor discuri. Dar unde să-l organizeze?
La „Madyson-Square Garden” l-ar fi costat prea mult. În afară de aceasta, New Yorkul e un oraş mult prea răsfăţat de celebrităţi, şi-apoi, discul des format mic al „Pletoşilor” îşi găsise cea mai largă difuzare în provincie, ca şi când provincia ar fi priceput că ea este cea care a început să cânte prin glasul celor patru flăcăiandri. În cele din urmă, managerul îşi opri alegerea asupra marelui sport-palace din Honolulu, capabil să găzduiască cincisprezece mii de spectatori. Făcând această alegere, el nu şi-a pus însă
speranţele în afluenţa turiştilor. Pentru adevăraţii iubitori ai muzicii rock, vizitarea insulelor Hawaii reprezintă o distracţie mult prea costisitoare, iar din şorturile celor veniţi aici la 79 De la gossip – bârfeli, flecăreală, transmitere de zvonuri (engl.).
278
odihnă răsăreau nişte picioare mult prea încărcate de reumatisme. Speranţele şi le pusese în tineretul localnic –
acesta nu-şi putea îngădui luxul de a asculta cântăreţi celebri la cabaretele şi restaurantele ce arborau preţuri fabuloase –, adică în copiii de barmani, chelneri, portari de pe la cazinouri, vânzători de îngheţată, liftieri, comisionari, barcagii, taximetrişti, căutători de scoici, vânzători de suvenire, frizeri, pedichiuriste, maseuze, prostituate, în vinele acestui tineret rătăcea, pierdut, un sânge insular, bizar amestecat cu cel anglo-saxon de provenienţă americană.
Acest tineret avea visele lui, dar îl aştepta şi pe el o aceeaşi cale: spre meseria de barman, portar, vânzător de îngheţată
etc. Caracatiţa serviceului îl înhăţa cu tentaculele ei şi, vârându-şi-l în pântece, îl digera fără cruţare. Dar şi văzându-se în pântecele ei, acest tineret încă mai nutrea speranţe deşarte, încă mai încerca să scape de acolo. Stând la mescioarele ce pluteau pe apele piscinelor şi ascultând harpista care le gâdila auzul, legănându-se într-o scoică
gigantică, turiştii cei plini de reumatisme nu observau privirile băieţandrilor şi fetişcanelor, ale acelor tineri localnici care se aflau afară, lipiţi de grilajele forjate cu iscusinţă.
Aceste priviri vădeau, fireşte, şi o curiozitate copilărească
pentru viaţa care le era inaccesibilă – a străinilor –, dar uneori, în pupilele lor, ale acestor ţânci sau adolescenţi, se aprindea şi insulara ciudă faţă de venetici, sădită undeva, în adânc de genă. Dacă la aceşti tineri nu se făcea încă simţit sau nu se mai făcea simţit protestul, în ei stăruia totuşi dorul de protest. Tocmai acest lucru se făcea simţit şi la rocksinger-ul pe care îi instruise managerul: nu protestul ca atare, ci dorul de el. Managerul calculase, de asemenea, cu multă
atenţie câte exemplare ale discului imprimat de „Pletoşi”
fuseseră vândute aici, în Hawaii, şi ajunsese la concluzia că
numărul acestora deşi mare, nu era totuşi suficient pentru deplina reuşită a proiectului său. Ca atare, întreprinse o reclamă susţinută în paginile presei locale. Efectul fu mulţumitor, dar nici el întru totul suficient. Şi-atunci 279
managerul le dădu băieţilor o comandă specială: să compună
un cântec despre Hawaii, dar nu unul dulceag, pentru turişti, ci un cântec pe care l-ar fi compus dacă s-ar fi născut chiar ei aici, pe insule, unul care să cuprindă în el întreaga nostalgie a purităţii acestor insule. Şi iată că melodia Potolitele insule avu darul să trezească la viaţă genele aproape adormite: postul de radio local începu s-o transmită
mai în fiecare zi. Îndată, toate exemplarele nevândute ale discului de format mic, imprimat de către „Pletoşi”, fură luate cu asalt. Tot atunci au fost puse în vânzare şi maiouri cu portretele „Pletoşilor”. Managerul îmbrăcă primul maiou din stoc, dar, ieşind a doua zi în stradă, întâlni în cale sute de tineri băştinaşi îmbrăcaţi la fel. Prin intermediul unui ziar studenţesc de stânga, el făcu să se înţeleagă că „Pletoşii” ar fi în favoarea independenţei insulelor Hawaii. Prin terţe persoane organiză o serie de cluburi şcolare ale admiratorilor celor patru „Pletoşi”. Apărură şi insigne cu deviza: „Pletele sunt drapelul nostru”. Atmosfera deveni agitată. Sosise timpul ca dulăii cei tineri să fie asmuţiţi asupra publicului.
Spectacolele aveau să aibă loc în faţa unor săli arhipline.
Fusese prevăzută din timp posibilitatea ca mulţimea celor rămaşi fără bilete să asedieze sport-palace-ul, să rupă
nasturii de la hainele celor patru idoli, fermoarele de la blugii lor, să le sfărâme în bucăţele chitarele electrice, să răstoarne maşinile poliţiei. Managerul îşi dădea seama însă că toate aceste acţiuni nu. vor preţui nici doi bani dacă nu vor fi fotografiate, televizate, descrise pe paginile celor mai citite ziare din America. Nu era suficient, aşadar, să provoci numai un scandal zdravăn, trebuia să te preocupi şi de ecourile pe care aveau să le stârnească acestea. Din nou au intrat în funcţiune banii şi, drept rezultat, douăzeci de corespondenţi au sosit la Honolulu pe socoteala managerului, cu avioanele, venind din cele mai diferite colţuri ale Americii şi fiind instalaţi la cele mai bune hoteluri, cu şampania achitată şi ea de către gazde. Cheltuielile au fost mari, dar nu inutile: stilourile, aparatele fotografice, şi cele de filmat erau gata să
280
intre în acţiune. În plus, când unul dintre rocksinger- i spuse cu timiditate că ar dori s-o invite la concert pe maică-sa, managerul îi transformă pe dată sentimentele filiale într-o problemă de afaceri şi trimise invitaţiile cuvenite tuturor celor patru mame. Publicul, îşi spuse el, agreează în mod deosebit pe acei idoli care provin din familiile aşa-zişilor oameni simpli. Într-un cuvânt, făcu totul ca succesul acţiunii să fie asigurat. Cât despre mamele în cauză, ele îi plăcură cu adevărat, totuşi nu într-atât, încât să renunţe a le folosi în afacere.
După ce cele patru ladies provinciale îşi depuseră coşurile şi geamantanele în camerele hotelului aparţinând companiei
„Hilton”, care le impresionară prin căzile lor de baie din nefrit, îngropate în pardoseală, după ce făcură la repezeală
