Conducătorul surâse ironic:
— Un poet nu. Dar un profesionist întru desăvârşire poate.
— Şi totuşi, Esenin a dat dovadă de huliganism, rosti insinuant casierul Cumătră Vulpe. Şi unde mai pui că o mărturisea chiar el.
Conducătorul se înfurie:
— Dar ce rău a făcut în viaţa lui Esenin? A răsturnat câteva mese, a mai stâlcit şi câteva mutre, ba poate că
mutrele respective chiar meritau să fie stâlcite… Iar dacă s-o fi făcut într-adevăr vinovat de ceva, apoi s-a căit după aceea, ba s-a şi pedepsit, el însuşi. Prea crunt s-a pedepsit, nemeritat de crunt Or, există oameni care nu răstoarnă
nicicând vreo masă, nu stâlcesc nicio mutră, ci toată viaţa umblă în vârful picioarelor, lumea îi socoteşte oameni liniştiţi, modeşti, şi totuşi sunt oricând în stare să trădeze, să-i strivească pe alţii. Nimeni însă nu-i consideră huligani.
Poţi, desigur, să scrii versuri proaste şi să rămâi om de treabă. Să scrii însă versuri bune şi să fii un om rău nu se poate.
— Am fost şi eu totdeauna de aceeaşi părere, zise, privindu-i cu multă demnitate pe cei adunaţi, secretara directorului, de parcă ultima frază pe care o rostise conducătorul s-ar fi referit chiar la ea.
297
Încercând să-şi croiască un drum spre literatură şi făcând cunoştinţă cu câte unii care îşi ziceau poeţi, Krivţov rămânea uneori îngrozit.
Odată, şeful secţiei de poezie a unei reviste, autor a nenumărate cântece, un ins cu chip de coiot al teleradiojunglei mereu la pândă, zise neglijent, azvârlindu-şi peste manuscrisul lui Krivţov pachetul de „Marlboro”.
— Îţi trebuie o locomotivă…
— Ce fel de locomotivă? întrebă „cu sinceră mirare, Krivţov.
— O poezioară bine realizată în plan ideologic, care să
tragă tot restul după ea. Ceva despre Kamaz83, despre pământurile desţelenite… Haide, n-o mai face pe naivul.
— Eu nu sunt specialist în construcţii de locomotive, se posomorî Krivţov şi îşi trase manuscrisul de sub pachetul de
„Marlboro”. Era zdruncinat sufleteşte că auzea asemenea vorbe de la un om care îşi zicea poet.
Altă dată, Krivţov nimeri într-un aşa-zis „salon literar”. Era aşteptat să sosească acolo un poet de salon, larg cunoscut în cadrul unor cercuri înguste. Cucoane emoţionate aşezau micuţe ceşti de cafea în jurul unui tort „napoleon” de casă, în dreptul căruia se afla o sclipitoare lopăţică de argint. Poetul
„de salon” sosi cu întârziere de vreo oră şi jumătate, însoţit de doi corespondenţi de presă: unul suedez, celălalt american. Contrar aşteptărilor, era destul de plinuţ şi bine dispus, începu prin a trage o duşcă zdravănă direct din sticla de coniac aflată într-o mişcătoare solitudine pe masă, după
care sorbi câteva guri de apă dintr-un vas cu flori. Apoi, în loc să-şi citească versurile, aşa cum se aştepta lumea, începu, fluturând prin aer lopăţica de argint şi presărându-şi cu firimituri de tort barba de marinar, să „demaşte” pe scurt literatura sovietică, pe Maiakovski numindu-l „lingău”, pe Gorki „bătrân marasmatic”, iar pe toţi scriitorii actuali
„lepădături”.
83 Abreviere de la Kamskii avtomobilnîi zavod (Uzinele de automobile de pe Kama).
298
Corespondentul suedez ceru să i se precizeze sensul cuvântului „lepădătură”, acesta fiindu-i tradus îndată, cu multă amabilitate, de către colegul american, care pesemne că aflase deja înţelesul cuvântului. Suedezul şi-l înscrise îndată în blocnotesul de lucru. Chiar atunci, gazda, un bătrân avocat, cunoscut prin colecţia sa de gravuri şi cărţi rare, observă cu delicateţe:
— Ştiţi, Maiakovski nu face parte dintre poeţii mei preferaţi, totuşi Pasternak, de pildă, îl aprecia…
— Şi Pasternak parcă cine a fost? N-a dat şi el din coadă?… exclamă poetul „de salon”, trăgând încă o duşcă din sticla pe care n-o mai lăsa din mâini.
Corespondentul suedez îl privi alarmat. Se strâmbă uşor şi cel american. Dar oaspetele scăpase hăţurile:
— Ba chiar întreaga poezie rusă de până astăzi nu-i altceva decât servilism şi dat din coadă… Nekrasov măcar a mărturisit-o: „Nu mi-am vândut eu lira, dar se-ntâmplă…” Toţi au umblat cu aşa ceva… Noi însă vom deschide o pagină
nouă…
— Daţi-mi voie, daţi-mi voie, se schimbă la faţă gazda.
Fireşte, Nekrasov a făcut unele greşeli. Dar ce aveţi de spus despre Puşkin?
Poetul „de salon” izbucni în râs şi mai trase un gât de coniac. Apoi cuvintele i se revărsară, cascadă:
— Cine oare a scris: „Ci harul nu e de vânzare, dar manuscrisul poţi să-l vinzi”? Cine se ducea, umil, la Benkendorf, mai ales că nici acum nu ştim din ce motiv?
Cine s-a milogit de ţar să-i acorde cinul de Kammerjunker, cine i-a închinat ode: „O, nu, nu-l adulez pe ţar, când, liber, laude-i înalţ…”? Auzi: geniu naţional! îţi închipui ce plăcere să locuieşti cu el pe acelaşi palier. Toată noaptea te-ar fi năucit genul ăsta cu cântece ţigăneşti la magnetofon, iar ghena de gunoi ar fi fost plină numai de sticle goale…
Cei doi corespondenţi, înălţând a scuză din umeri, se ridicară de pe scaune şi îşi închiseră carnetele de însemnări.
Monologul întrecuse, evident, aşteptările lor.
299
— Ieşi afară din casa mea! ţipă bătrânul avocat cu glas tremurător, înecându-se. Dumneata nu eşti poet! Dumneata nu poţi fi poet dacă vorbeşti astfel despre Puşkin!
Dar oaspetele nu mai putea fi oprit:
