Pentru voi, călătorii din mijloacele de transport în comun, sâmbetele sunt zile de activitate obştească, dedicată
interminabilelor amenajări de spaţii verzi, iar duminicile, zile în care porniţi, cu turma, la culesul ciupercilor prin păduri pline de cutii goale de conserve, sau prin aceleaşi păduri înnobilate de primele ninsori, cu scopul de a scrie cu beţele de schi pe nămeţi formule de genul „Vasea + Katia = amor”
86 Suburbie a Moscovei.
308
Voi, cei ce devoraţi carne congelată. Care daţi pe gât vinuri ieftine. Care cumpăraţi siniştri chiloţi de baie din satin negru şi cravate cu noduri gata făcute. Care vă delectaţi, stând în faţa televizorului, cu emisiunile «Luminiţa albastră» şi «Lasă, iepure, că-ţi arăt eu…» Voi, ăştia, sunteţi prea nevolnici ca să
vă puteţi smulge din tina cotidianului..
Aşa sau cam aşa gândea Igor Seleznev, când, în timpul anilor de studenţie, ai perioadei de tranziţie din existenţa lui, i se întâmpla să se afle faţă în faţă cu cei ce folosesc mijloacele de transport în comun. În ceea ce-l priveşte: nici nu-şi imagina că n-ar putea să se smulgă din mijlocul unei asemenea lumi, să scape. Prin „să scape” însă nu înţelegea fuga în Occident, aidoma unora. El voia „să scape” aici, în ţară. Accesul în sfere internaţionale nu era pentru el decât un mijloc de afirmare în cadrul sferelor naţionale. Să te bucuri de privilegii este mult mai plăcut acolo unde ele sunt mai vizibile. Pe strada Ordînka, un „Mercedes” pare mult mai ispititor decât pe Champs-Elysées, unde „Mercedes”-uri sunt cu duiumul. Plimbându-te în blue-jeans pe Brodway, nu vei impresiona pe nimeni. Tranzistoarele suedeze „Tanberg” par să capete o sonoritate deosebită pe Kutuzovski Prospekt. Îi plăcea lui Igor Seleznev şi acea mireasmă aparte, o mireasmă
„străină”, ce plutea prin holurile unor hoteluri ca „Naţional”,
„Metropol”, „Inturist”: mireasmă de parfum şi ţigări de foi inaccesibilă călătorilor din mijloacele de transport în comun.
Uneori i se părea că mireasma aceasta e cea care le conferă
străinilor cunoscuta lor degajare în modul de a se comporta, făcându-i să pară stăpâni, nu oaspeţi ai acestei ţări. Pornind de la atare idee, Igor Seleznev n-ar fi vrut să călătorească
prin ţări străine decât pentru a reveni de acolo învăluit de miresme identice, capabile să înalţe un zid nevăzut între el şi călătorii din mijloacele de transport în comun. Ca să atingă
un asemenea scop, era gata de orice, stabilind în mod logic acea interdependenţă existentă între acumularea unui capital social şi a unuia de ordin economic în condiţiile socialismului. Aspectul imoral al obţinerii de privilegii prin 309
indiferent ce mijloace nu-l speria câtuşi de puţin. El considera că are dreptul la aşa ceva, spre deosebire de călătorii osândiţi pe viaţă la folosirea mijloacelor de transport în comun, călători cu «are, din necesităţi temporare, era nevoit, la fatalele ore de „vârf”, să intre în contact corporal, încercând o revoltă aproape fizică atunci când sacoul său de caşmir – englezesc sută la sută – pe care i-l procurase maică-sa, era inevitabil presat de cine ştie ce „tricot” ţesut pe la Ivanovo, sau când vreo înfiorătoare sandaletă de culoare bej, marca „Skorohod”87 îl călca cu brutalitate pe picioarele încălţate cu mocasini italieneşti, a căror piele rivaliza prin fineţea ei cu cea folosită la confecţionarea mănuşilor.
Călătorii din mijloacele de transport în comun i se păreau, toţi, fără excepţie, nişte oameni nefericiţi, iar atunci când îi vedea zâmbind sau râzând, considera că o fac numai pentru că nu-şi dau seama de nefericirea lor, lucru care, în ochii lui, îi făcea să pară şi mai nefericiţi. Lui Igor Seleznev nici măcar nu-i trecea prin minte că mulţi dintre aceşti oameni îşi iubesc meseria, că îi iubesc pe cei apropiaţi, spre care zoresc pasul după orele de lucru, că în forul lor intim stăruie nu numai oboseala, sesizabilă la prima vedere, dar şi, insesizabile pentru e bucurii, speranţe şi gânduri privitoare la ei înşişi şi la întreaga omenire, a cărei majoritate o reprezentau chiar ei, călătorii din mijloacele de transport în comun. Călătorii aceştia erau preocupaţi de ale lor şi n-aveau ei timp pentru a nu-l iubi pe Igor Seleznev. Da» dacă vreunul dintre ei l-ar fi privit în ochi cu mai multă atenţie, ar fi desluşit într-înşii reflexul metalic propriu unui duşman care spionează din umbră. Igor Seleznev avea şi el preocupările lui, totuşi găsea timp pentru a nu-i iubi pe oameni. Lui nu-i plăceau oamenii prost îmbrăcaţi. Obosiţi. Bolnavi. Bătrâni.
Urâţi. Neîndemânatici. Sfioşi. Trişti. Toţi aceştia reprezentau nişte obstacole în calea înaintării lui energice, îi deranjau perceperea vizuală a lumii. Dacă s-ar fi analizat însă mai bine, el şi-ar fi dat seama că îi sunt totuşi necesari, pentru a 87 Textual: „Iute-mergător” (rus.).
310
alcătui planul secund pe fondul căruia trebuia să iasă în evidenţă el, cel îmbrăcat impecabil, gata oricând să lupte pentru propria lui reuşită, sănătos, tânăr, frumos, îndemânatic, înzestrat cu tupeu, neîngăduindu-şi nicicând un asemenea lux al săracilor ca, de pildă, tristeţea: el, Igor Seleznev.
În afara călătorilor din mijloacele de transport în comun, îl deprimau şi multe alte aspecte ale vieţii, care i se părea a fi mult prea imperfectă pentru el, Igor Seleznev. Faptul că viaţa era astfel şi pentru alţii nu-l interesa câtuşi de puţin. În concepţia lui, a o perfecţiona deodată pentru toţi era un lucru inutil, de altfel şi cu neputinţă de înfăptuit. A-l înfăptui însă numai în ceea ce priveşte persoana lui era cu totul necesar şi pe deplin posibil. E drept, posibilităţile practice de a o face erau limitate, dar trebuia să ştii a le lărgi, ba chiar a le inventa. Dacă era om bun sau rău, Igor Seleznev nu se întreba niciodată. Noţiunea de „puternic” prevala în ochii lui asupra aceleia de „bun”. După opinia sa, emul puternic are dreptul să fie oricum. Tocmai de aceea nu s-a simţit prea ofensat atunci când, la ţară fiind cu toţii, Krivţov îl calificase drept „lepădătură”. Într-o zi însă auzi acest cuvânt din gura propriului său tată.
A fost atunci una din rarele ocazii când cei doi au discutat între ei în absenţa mamei, care obişnuia să ia totdeauna apărarea unicului ei fiu pe care îl crescuse cu grijă deosebită.
Ea nici nu bănuia măcar cât de mult o dispreţuia feciorul pentru exteriorizarea plictisitoare, lipsită de bon ton a dragostei pe care i-o purta. În f e ciorul acesta al ei, maică-sa vedea întruchiparea bărbatului ideal, imagine de care soţul său se deosebea radical, fiind, în opinia ei, un om mult prea necioplit, încrezător, nevoind cu încăpăţânare să-şi dea seama de distanţa care îl separa pe el, directorul unei uzine, de un om ca Vasiutkin, de pildă, portarul ciung al întreprinderii, căruia, spre disperarea ei, îi păstra şi astăzi –
camarazi de arme fiind – un sentiment de caldă prietenie.
Vasiutkin acesta constituia obiectul principal al urii sociale 311
manifestate de fosta secretară a actualului director chiar şi din pricină că reprezenta pentru ea o vie aducere-aminte a faptului că soţul ei n-a ocupat dintotdeauna acest scaun. De asemenea, în ciuda eforturilor ei, lui Seleznevsenior, nu-i
„venea bine” nicio haină cumpărată de gata, făcând necesare nenumărate transformări, lucru care îi producea nevesti-sii destui nervi, căci era aproape cu neputinţă să-l înduplece să
frecventeze un atelier de croitorie. Lui Seleznev-junior, în schimb, toate hainele îi veneau ca turnate. Seleznev-senior nu se dezbărase nici până astăzi de obiceiul îngrozitor după
părerea ei, de a fuma ţigările „Belomorkanal”. Seleznev-junior fuma numai ţigări americane. Seleznev-senior nu izbutise să
înveţe nici măcar o frază din manualul de conversaţie rus-englez. Seleznev-junior vorbea impecabil englezeşte şi destul de bine franţuzeşte. Seleznev-senior nu făcea niciun fel de sport. Seleznev-junior juca tenis, practica schiul montan şi nautic, patinajul artistic şi karate. Seleznev-senior citea la nesfârşit mereu aceeaşi carte: Război şi pace. Seleznev-junior citea în original Tropicul Cancerului de Henry Miller. Prin feciorul ei, soţia lui Seleznev-senior părea că îşi ia revanşa pentru necioplirea, pentru mojicia acestuia.
„Tu, în afara producţiei tale, nu ştii nimic altceva.
Producţia mea în schimb este Igor…” îi spuse ea într-o zi, cu o vădită mândrie. „Da, din păcate, e a ta…” admise fără prea mare bucurie Seleznev-senior. El nu-şi mai iubea de mult soţia – ba poate că nici n-o iubise vreodată –, dar se simţea atât de ostenit, încât nu nai avea putere să se gândească la divorţ.
Cu o zi înainte ca feciorul să-i place la Moscova, unde îl aştepta examenul de admitere la institut, Seleznev senior intră în odaia acestuia; Igor era deja culcat la pat şi citea o biografie a lui Churchill. Seleznev-senior purta o pijama de mătase cu desene ce înfăţişau palmieri şi maimuţe şi pe care
– fără s-o mărturisească cuiva – n-o putea suferi, iar în picioare avea o pereche de papuci ordinari, negri, cu talpă de pâslă, la care nu voia cu niciun chip să renunţe, în ciuda 312
repetatelor încercări ale nevesti-sii de a-i azvârli la gunoi şi de a-i băga pe gât o pereche de saboţi olandezi, oare tropoteau ca nişte şenile de tancuri.
Din gura lui Seleznev-senior adia acum un damf de votcă: plecând de la uzină, trăsese o duşcă în chichineaţa de la poartă a lui Vasiutkin, aşa, ca să-i mai treacă oboseala. Când intră, se poticni de halterele de pe parchet şi împrăştie, atingând-o cu mâna, grămada de discuri de pe canapea, apoi, făcându-şi un petec de spaţiu vital între un Elvis Presley şi un disc recent apărut – primul disc, microsion al
„Pletoşilor” – se aşeză, lăsându-şi mâinile butucănoase, pistruiate, să-i spânzure până aproape de covorul gros ce înfăţişa o lamă peruviană.
— Maică-ta m-a silit să-i telefonez rectorului, la Moscova, ca să intervin pentru tine. Îl cunosc de pe front. Eram în acelaşi pluton: Vasiutkin, el şi cu mine… I-am telefonat, deşi asemenea treburi îmi repugnă. Văd că am devenit un laş.
Scandalurile maică-tii îmi provoacă spaimă…
— Eu nu-s răspunzător pentru frigurile care au cuprins-o pe mama în dorinţa ei de a-i găsi pile lui fiu-său, rosti Selezner-junior, închizând biografia lui Churchill, între paginile căreia vârâse drept semn de carte un stilou „Parker”.
Poţi fi sigur că am să fiu admis şi fără sprijinul tău. Sau al hegemonului din cabina portarilor.
— Da, cred că ai să fii admis, îşi privi lung feciorul Seleznev-senior. Medalie de aur… O caracterizare fără cusur.
