În privinţa tatălui toate-s în ordine. Activitate obştească la înălţime. Am auzit că prezinţi nişte referate strălucite privind situaţia internaţională şi demascarea capitalismului… Apoi un veritabil accent de Oxford… Într-adevăr, te pricepi să fii pe placul cui trebuie şi când trebuie. Dar uite că pe placul meu n-ai izbutit să fii. Pe placul meu, al tatălui tău…
— Nici n-am încercat s-o fac… înălţă din umeri Seleznev-junior. Părinţii şi copiii… Eterna problemă… Nici tu nu-mi eşti în toate pe plac… Te văd, de pildă, rămas în urma vremii…
313
— S-ar putea… Nu uita însă că odată ai să pari astfel şi tu… Dar eu n-am venit acum ca să-ţi dau sfaturi. Mă tem că
e şi prea târziu. Am venit să te rog ceva, fapt, trebuie s-o recunoşti, cam rar întâmplat în aşa-zisa noastră viaţă în comun. Mâine dimineaţă tu pleci cu avionul la Moscova, nu-i aşa? Ei bine, aş vrea să ştiu: n-ai putea să iei cu tine un pachet?
— Ce fel de pachet? întrebă, dinainte plictisit, Seleznev-junior.
Seleznev-senior se ridică de pe canapea, se duse, târşindu-şi papucii, în camera lui şi reveni, aducând cu el un obiect, la vederea căruia Seleznev-junior tresări, înfiorat de un simţământ de scârbă, spaimă şi revoltă. Ceea ce îi văzură
ochii avu darul să spulbere atitudinea căreia el îi zicea
„tolerantă” faţă de taică-său. Seleznev-senior aducea cu el o proteză, un braţ omenesc făcut din piele şi nichel, de pe care spânzurau nişte cureluşe desfăcute şi pe care o aducea ca pe ceva drag, apropiat; de parcă braţul în cauză ar fi fost un braţ viu, cald.
— Asta-i proteza lui Vasiutkin. Are o defecţiune. I se înţepenesc articulaţiile. Deşi e o proteză într-adevăr nemaipomenită, vorbi grăbit Seleznev-senior, fără să observe expresia de groază apărută pe chipul lui fecioru-său şi concentrându-şi tot mai mult atenţia asupra mecanismelor braţului artificial, alcătuit din piele şi nichel. Am tot încercat s-o dreg împreună cu Vasiutkin, dar n-am izbutit. Poate să
fie o nimica toată: un şurub care trebuie strâns mai tare, sau, dimpotrivă, slăbit… E o jucărie tare sofisticată…
Meşterii de aici, din Leningrad, n-au vrut s-o repare: trimiteţi-o înapoi la fabrică, la Moscova, ne-au spus: cei de-acolo ori au s-o repare, ori au să vă trimită alta în loc. Te-aş
ruga, prin urmare, să iei proteza cu tine şi s-o duci la fabrică: adresa şi chitanţa am să ţi le dau numaidecât. N-are să-ţi răpească mult timp. După ce va fi reparată sau schimbată, s-o dai unui conductor de tren care pleacă spre Leningrad şi să-mi comunici la telefon numărul trenului şi al vagonului.
314
Am să vin la gară s-o iau în primire.
În timp ce stătea să asculte vorbirea repezită a lui Seleznev-senior, prin faţa lui Seleznev-junior începură a se perinda o serie de imagini de-a dreptul monstruoase prin gradul de umilinţă la care se văzu supus, în cadrul lor, pe el însuşi: iată-l predându-şi la aeroport valiza roşu-albastră
„Larck”, de producţie americană, prevăzută cu fermoar şi închizătoare cu cifru, şi bălmăjind, stacojiu la faţă de rubine, că ar avea şi un bagaj de mână. Iată-l mergând apoi spre punctul de control al securităţii aeriene, în mâini cu pachetul acela învelit în hârtie şi legat cu sfoară, un pachet incomod, care îi agăţă pe cei din jur. Iat-o şi pe controloare rupând fără
prea multe menajamente un colţ al pachetului şi, răsărind brusc din el, ca în filmele de groază, o mână înmănuşată în negru. Primprejur – priviri uimite sau curioase, glume, râsete. Cât de umilitoare e situaţia, cât de nedemnă pentru el, Igor Seleznev, nevoit, nu se ştie de ce, să pornească în zbor spre viitorul său strălucit, ţinând la subsuoară un braţ
al nu ştiu cui, meşterit din piele şi nichel. Iată-l apoi tot pe el intrând cu ochii în pământ în salonul avionului, vârând în grabă pachetul pe raftul de sus şi acoperindu-l cu trenciul său maxi, de culoarea cafelei cu lapte, confecţionat la Copenhaga. Neiertătoarea stewardesă însă îi observă trucul şi, dând jos pachetul, zăreşte la rândul ei, stupefiată, aceeaşi ramă cu mănuşa ei neagră. El încearcă atunci să-l vâre sub fotoliu, dar zadarnic. Nu-i rămâne astfel decât să ţină în braţe, până la sfârşitul zborului, pachetul acesta din care ies întruna la iveală tot felul de articulaţii, şuruburi şi curele şi să suporte totodată privirile ironice ale vecinei sale, o tânără
bronzată, care şi-a aşezat cu aroganţă, lângă genunchii ce ies în evidenţă de sub o ameţitoare fustă crem, sacoşa „Adidas”, de unde îşi scot mânerele două rachete de tenis
„Schlesinger”. Toate acestea în loc să converseze nonşalant cu vecina în cauză despre Chris Evert, sau despre Borg, sau despre avantajul loviturii efectuate cu ambele mâini din dreptul fileului, şi să-i afle concomitent telefonul, stabilind cu 315
acest prilej posibilitatea de a-şi schimba cu altele, noi, mingile gălbui, fosforescente, „Dunlop”, ce-şi aşteaptă ora lor astrală în cilindrul argintiu, de tablă, aflat şi el în zbor spre Moscova pe fundul elegantei valize „Larck”. Proteza lui Vasiutkin îl desparte astfel, ca un stâlp grăniceresc, pe el, Igor Seleznev, şi de zvonirea melodioasă a mingilor de tenis, şi de mireasma parfumului „Mitsuko” ce adie din stânga… În sfârşit, Seleznev-junior îşi imaginează şi vizita la respectiva fabrică de proteze, statul la coadă împreună cu invalizii care duhnesc a bere şi a plătică afumată, umilinţa de a desface hârtia ce înveleşte proteza, prezentarea chitanţei pe care i-o înşfăcă o recepţionară obraznică, ca imitaţii de rubine agăţate de lobii cărnoşi ai urechilor, rugăminţile adresate apoi unui conductor de la „Krasnaia strela”88 de a lua cu el pachetul până la gara Leningrad…
— Nu înţeleg ce legătură am eu cu proteza lui Vasiutkin, strânse nervos din umeri Seleznev-junior. De ce mă obligi să
mă ocup de aşa ceva?
— Ce legătură? făcu, vorbind rar, Seleznev-senior. Păi măcar aceea că fără oameni ca Vasiutkin tu nici n-ai fi existat. N-ar fi existat nici medalia ta de aur, nici limba ta engleză, nici tenisul după care eşti ahtiat… De fapt, ştiam că
ai să mă refuzi. Mai nutream totuşi o slabă speranţă.
Degeaba… Să ştii însă că nu-i vorba de problema părinţi-copii de care ai pomenit adineauri. Nu vârsta e de vină… Pur şi simplu tu ai altă conştiinţă de clasă.
— Ăştia-s termeni depăşiţi… Dar, mă rog, din ce clasă zici tu că fac eu parte? surâse ironic Seleznev-junior.
— Din cea mai scârbavnică: din clasa carieriştilor.
— Bine, dar în comparaţie cu Vasiutkin, de pildă, ai făcut şi tu carieră, surâse ironic Seleznev-junior.
— Eu m-am străduit să fac o viaţă nouă, iar nu o carieră.
Şi nu pentru mine, ci pentru alţii… i-o reteză înverşunat Seleznev-senior.
88 „Săgeata roşie” – denumirea unui tren rapid care circulă între Moscova şi Leningrad.
316
— Ba un pic şi pentru tine… îl înţepă Seleznev-junior.
— Pentru mine, am rostuit-o rău… Rău… Şi nici pentru alţii aşa cum aş fi dorit… se cocârjă deodată Seleznev-senior, cuprins de o imensă oboseală, adunată de-a lungul atâtor ani ca urmare a nenumăratelor nopţi cu somn pe sponci, a nesfârşitelor perdafuri, şedinţe, telefoane. Brusc prinseră a se înălţa îndărătul fiinţei sale acele umbre ce sălăşluiau într-însul şi care doar când şi când ieşeau la iveală, împresurându-l cu neînduplecare: tinere comsomoliste ale primelor cincinale, cu baticuri roşii pe cap şi insigne M.O.P.R. agăţate de piept, ba chiar şi el însuşi, tânăr organizator de grupă, cerând cu vehemenţă excluderea uneia dintre fete, din cauza manichiurii nedemne pentru mâinile ei de proletară, precum şi figura lui Kirov, care luase cuvântul în faţa unei adunări a tinerilor muncitori din Leningrad şi care, fără veste, i se adresase de la tribună, oprindu-şi, nu se ştie de ce, ochii chiar asupra lui: „Dumneata, de pildă, tovarăşe, ce crezi că este mai important: cultura sau socialismul?” Năduşind de emoţie, el, Seleznev, organizatorul grupei comsomoliste, strigase cu hotărâre: „Socialismul, tovarăşe Kirov”. Kirov însă râsese cu bonomie: „Iată încă un exemplu al atitudinii faţă de cultură, despre care că vorbeam adineaori… Păi e posibil oare socialismul fără cultură? Chiar dumneata, tovarăşe, ţi-l poţi oare imagina pe Marx în stare să nu-i ofere unei femei locul în tramvai, sau pe Lenin, spunând o anecdotă ieftină?” Kirov… Kosarev… Ţuhacevski…
Izbutise să-i vadă încă în viaţă. Acum nu devenit şi ei nişte umbre depărtate, ca şi el însuşi, cel de atunci… Umbră a devenit şi vechea gardă a bolşevicilor din Piter, oamenii aceia în ochii cărora licăreau reflexele focurilor aprinse în faţa Institutului Smolnîi. Cât despre Seleznev-junior, înlăuntrul fiinţei lui nu se aflau nici aceste umbre, nici altele: el nu le-a permis accesul, căci asemenea umbre n-ar fi făcut decât să-l deranjeze, aidoma mulţimilor de călători din mijloacele de transport în comun. Singura umbră pe care îşi îngăduia s-o vadă, o gigantică umbră profilată pe întreg globul pământesc, 317
era a lui însuşi, a lui Igor Seleznev cel din viitor, eliberat de amintirea tatălui său şi a tuturor generaţiilor premergătoare.
— Păi dacă nu te-ai priceput să-ţi rostuieşti propria ta viaţă, ce-ai putea să mă înveţi pe mine? întrebă cu asprime Seleznev-junior.
— Niciun părinte, nu-şi poate învăţa fiul să devină un geniu. Asta nu se învaţă. Dar dacă părintele nu este un ticălos, el poate cel puţin să-şi înveţe fiul să nu fie nici el ticălos. Eu n-am izbutit s-o fac. Eu te-am scăpat din mâini.
