„Come back, Igor! Come back! ”92
Ea îşi exprima şi spaimele în englezeşte. Gheaţa de lângă
mal mai rezista încă, şi Seleznev-junior păşea pe ea cu prudenţă, dar fără teamă. Iată-l din nou în centrul atenţiei.
Gheaţa solidă de lângă mal nu se întindea însă prea departe.
Sub picioare nu mai răsunau acum trosnete mici, ci plescăituri. În faţă îi apăruse o reţea de fisuri şi ochiuri de apă. Gheaţa nu mai era solidă, se afla acum în voia viiturii de sub ea şi o pornise încet la vale. Un timp, Igor putu să
păşească lesne peste crăpături, dar mai apoi se văzu nevoit să le sară, iar salturile erau primejdioase, n-avea de unde şti dacă sloiul din faţă i-ar suporta greutatea. La unul dintre salturi lunecă, gheata lui şterse marginea fărâmiţată a unei despicături de gheaţă şi luă apă, dar tânărul izbuti să nu cadă şi o porni mai departe în patru labe, rupându-şi unghiile de zimţii blocului de gheaţă. Privi peste umăr şi zări pe malul pe care îl părăsise adineauri siluetele negre, mici acum, ale colegilor săi, care dădeau din mâini, iar în spatele lor corpul, micşorat şi el din cauza distanţei, dar încă
impresionant, al rachetei, pe suprafaţa căreia razele soarelui primăvăratic aprindeau licăre orbitoare. Numai sentimentul 92 Înapoi, Igor, înapoi!.
322
umilitor născut din ideea că îl văd cei de pe mal târându-se avu puterea să-l ridice din nou în picioare. De revenit pe mal nu mai putea să revină, şi nu numai din pricină că toţi îl priveau, dar şi pentru că sloiul de pe care tocmai sărise se desprinsese de cel pe care se afla acum, iar între ele luase naştere un ochi de apă prea lat, În. care se roteau fărâme albe de gheaţă. Izbutind să pună mâna pe bastonul de schi ce trecea lent pe alături şi pipăind cu el gheaţa, Seleznev porni mai departe, spre malul din faţă. La un moment dat însă, bastonul îi jucă o festă, şi el, sărind pe un sloi pe care H crezuse trainic, se pomeni până la brâu în apă şi abia izbuti să se caţăre din nou, pe un alt sloi. Cele din jurul lui prindeau acum tot mai multă viteză şi, lovindu-se unul de celălalt, se sfărâmau în bucăţi mărunte de tot, pe care nu puteai să mai pui piciorul. Şi-atunci, adunându-şi toate forţele trupului său bine antrenat, Seleznev-junior o luă la fugă, sărind cu iuţeală de pe o frântură de gheaţă pe alta.
Nu-şi încetă goana nici în clipa când ajunse, în sfârşit, la gheaţa mai trainică de lângă mal: fugi mai departe, până ce căzu pe zăpada sub care se ghicea un teren solid. Îşi vârî mâinile adânc în omăt, simţi sub degete lutul îngheţat, dar care începuse totuşi să se topească pe alocuri şi, tremurând de frig, dar şi din cauza spaimei şi a sentimentului de însingurare ce îl mai stăpânea încă, se mânji pe obraz cu lutul acela, ca şi când ar fi vrut să se încredinţeze că se află, într-adevăr, din nou pe pământ.. Fiorii îi zgâlţâiau fără
încetare trupul, iar în minte îi stăruia gândul la inutilitatea efortului pe care îl întreprinsese: doar nu trebuise să salveze pe nimeni de la înec: nu voise decât să fie altfel decât ceilalţi, să se evidenţieze cu orice preţ, să atragă asupra sa priviri admirative şi îngrozite…
Un sentiment identic, de absurditate a propriilor sale fapte, de singurătate şi spaimă, lipsit însă de salvatoarea atingere a lutului, îl cuprinse pe Seleznev-junior în clipa când în spatele tatălui său se trânti uşa. Nu se aflau însă aici nici spectatori, care, cu privirile lor, să-l determine a se ridica de 323
jos, în clipa când, într-un mod la fel de umilitor ca şi atunci, pe gheaţă, începu să se târască pe covorul cu lama peruviană, încercând să găsească pioneza căzută, spre a fixa la loc, pe tăblia uşii, portretul lui Ringo Starr. Poziţia de lider Seleznev-junior şi-o menţinuse în ochii acoliţilor prin aceea că nu se închina în faţa nimănui, că nu respecta şi nu ţinea la nimeni. Avea însă o taină pe care n-o mărturisise nici unuia dintre acoliţii săi, ba poate că nu şi-o mărturisea nici sieşi. Taina consta în faptul că, dispreţuindu-şi mama care îl răsfăţase, Igor îşi iubea amarnic tatăl, fără ca vreodată să-şi dea – fie şi printr-o aluzie – sentimentul în vileag nici faţă de cel căruia îi purta numele, nici faţă de altcineva. Era un sentiment complicat, amestecat cu gelozie şi cu ascunsă
invidie, născută de faptul că tatăl său credea în ceea ce el, fiul, nu credea. Şi această superioritate el nu i-o putea ierta.
Cât despre Seleznev-senior, acesta, ieşind din odaia lui fecioru-său, continua să strângă în braţe proteza din piele şi nichel a lui Vasiutkin şi arunca priviri în jur, spre a găsi un loc unde s-o aşeze. În drumul său, întâlnea clanţe de bronz –
celebre produse finlandeze din metal forjat – canapele iugoslave din catifea reiată, barul de bambus importat din India, lampadare suedeze cu lumini colorate ce alternau necontenit. Şifonierele erau şi ele pline cu boarfe care puteau alcătui o veritabilă hartă textilă a mapamondului. Numai pentru proteza lui Vasiutkin nu se găsea loc. În cele din urmă, nu se mai duse în dormitorul mobilat cu piese de la începutul secolului al nouăsprezecelea, de unde se auzea sforăitul uşor al neveste-sii, ci se trânti pe canapeaua din cabinetul său, strângând mereu la piept proteza lui Vasiutkin, de parcă s-ar fi temut ca ea să nu-i fie luată şi azvârlită din acest apartament atât de străin.
324
16
În dimineaţa aceea, Keşa-motoristul n-avu nevoie să se deştepte, căci toată noaptea nu izbutise să dea geană în geană. Îi alungase somnul ideea supărătoare că ar fi putut să
fie considerat un laş. Mai important însă decât supărarea era gândul la călătoria de-a lungul râului, care îl aştepta în aceeaşi zi. Keşa cunoştea râul foarte bine. Ce înseamnă
totuşi să cunoşti bine ceva sau pe cineva? Ţi se pare, de pildă, că-l cunoşti foarte bine pe cutare individ, pentru ca, într-un târziu, să-ţi dai seama că… Luând parte la expediţia anterioară, împărţise cortul cu un flăcău, care se înrolase voluntar; tot cu el îşi împărţea şi merindele; ştia că băiatul venise de departe, că-l adusese în Siberia dorinţa de a face „o sumă de bani” cu care să-şi construiască o casă nouă. De zeci de ori ţinuse Keşa în mâini fotografia „color” a logodnicei acestui flăcău, viitoarea stăpână a casei proiectate, în prezent vânzătoare la un magazin sătesc; pe cartonul lucios al pozei, logodnica îşi înălţa ameninţător sânii opulenţi, precum o navă de linie tunurile de mare calibru. Flăcăul semăna uimitor cu propria-i logodnică: avea aceeaşi faţă rotundă, ca de porţelan, cu bujori în obraji, acelaşi gât puternic, ca de luptător, aceiaşi ochi bulbucaţi şi albaştri, aceiaşi dinţi impecabili, aidoma unor grăunţe de porumb, aceleaşi urechi, cărnoase ca nişte colţunaşi. Era un băiat muncitor, nu bea, nu înjura, îi respecta pe cei din jur şi, fără să fie un vorbăreţ, ştia când e cazul să răspundă cu un râs vesel glumelor rostite de câte cineva. Îl deosebea totuşi faptul că de mâncat 325
mânca separat de ceilalţi, lucru care într-o expediţie nu se obişnuieşte. Motiva, zicând că-i bolnav de ulcer. Îşi turna, de pildă, apă clocotită într-o cană, se dădea mai deoparte, punea în cană ceai de-al lui, personal, scotea câte ceva şi din rucsac şi mânca de unul singur. Lumea îl cam lua peste picior, căci la înfăţişare nu aducea deloc a ulceros. Se ştie însă că mai există oameni dintr-ăştia, stăpâniţi de ideea fixă
că sunt bolnavi. Când expediţia se încheie şi urma să aibă
loc tradiţionalul chef din pragul plecării, geologii luară
hotărârea să-l „deschiaburească” niţeluş pe colegul lor, să-i mai scuture niţeluş rucsacul, întrucât proviziile tuturor erau pe terminate. Dezlegară cu destulă greutate şireturile rucsacului şi rămaseră cu gura căscată: flăcăul păstra acolo vreo trei hălci zdravene de slănină, împănate cu usturoi. Or, se ştie că niciun ulceros nu s-a mai tratat până acum cu aşa ceva. Profitând că el plecase în taiga să culeagă conuri de cedru (pentru a confecţiona din ele, potrivit spuselor sale, tot atâtea „suvenire”), geologii îi rechiziţionară, cu desăvârşită
omenie, două din cele trei hălci şi le tăiară în felii mărunte, atât de trandafirii la vedere, de parcă s-ar fi îmbinat între timp cu rumeneala din obrajii stăpânului lor şi-al rucsacului.
De revenit în tabără, flăcăul reveni târziu, seara, când ospăţul era în toi. Se încovoia pur şi simplu sub povara sacului plin cu „suvenire”. Când îşi văzu slănina tăiată
bucăţele, începu să tremure, sângele i se urcă la cap, de parcă s-ar fi întrezărit vişinile prin aluatul colţunaşilor ce-i ţineau loc de urechi şi, cum în mâini avea prăjina cu care scuturase conurile din copaci, izbi cu ca peste degetele unuia dintre muncitori, care tocmai isprăvea de tăiat cea de-a doua halcă. Se constată după aceea că-l lăsase pe bietul om schilod pe viaţă, rupându-i falangele. Drept e că nici el, ahtiat de slană, nu scăpă cu una, cu două: geologii îl legară
fedeleş şi îl siliră să înghită toată slănina, buşindu-l ori de câte ori refuza bucata. Uite aşa, fiară sălbatică se dovedi să
fie. Deşi până atunci lumea zicea că-l cunoaşte foarte bine.
Aşa şi cu râurile din taiga. Zici că le cunoşti, şi totuşi 326
sufletul lor e de nepătruns. Pot să se şi gudure pe lângă tine, s-o facă şi pe mironosiţele, dar când te-or izbi odată, nu mai rămân din tine nici oscioarele.
Tot sucindu-se în sacul lui de dormit, şi ascultând fără
voie sforăitul lui Ivan Ivanovici Zagranicinîi, care ba se apuca să fluiere melodios, aidoma unui ceainic, pe-o singură nară, ba o schimba pe şuieratul de sirenă al unor bombe în zbor, slobozit pe ambele nări, Keşa-motoristul străbătu în gând, de-a lungul acelei nopţi, râul de mai multe ori. Prilej cu care bărcile se răsturnară de două ori şi tot de două ori oamenii din ele îşi găsiră sfârşitul. Keşa reunea prin forţa închipuirii sale frânturile bărcilor, le readucea la punctul de plecare pentru a le purta din nou la vale, încercând să găsească un şiretlic, să ocolească cumva colţii umezi, lunecoşi, ai stâncilor ieşite mult la suprafaţa apei ce acum scăzuse simţitor. Era un slalom nautic. Ameţise de atâtea cotituri.
Nici a treia oară însă nu izbuti să treacă nevătămat dincolo de locul cu primejdie şi astfel văzu pentru a treia oară capul Iuliei Sergheevna izbindu-se de stânci cu atâta putere, încât apa din jur se înroşi pe dată. Dar de ce tocmai Iulia Sergheevna? Doar ea n-avea de ce să se afle în barcă: Kolomeiţev îi poruncise să rămână aici. Ce drăcovenie o mai fi şi asta!… Keşa se străduia din răsputeri să adoarmă, dar nu izbutea, se sucea pe-o parte şi pe alta în sacul de dormit, o pornea iarăşi pe râu la vale, iarăşi nu izbutea să-l învingi, ţi Iulia Sergheevna îşi găsea iarăşi sfârşitul în valuri.
În realitate însă nu poţi să-ţi pierzi viaţa decât o singură
dată, iar după ce ţi-ai pierdut-o, nu mai poţi să revii la punctul de plecare. Nu poţi lipi, în realitate, nici bărcile din ţăndări şi aşchii şi nici pe oameni din oase risipite. Că el însuşi putea să piară, de lucrul ăsta Keşa nu se temea: deşi viaţa îi era dragă, nu prea acorda importanţă propriei sale persoane. Până acum, nu citise prea multe cărţi, dar nu pentru că n-ar fi vrut, ci din permanenta lipsă de timp, şi considera că oamenii cei mai destoinici sunt aceia care au citit la viaţa lor multe cărţi încărcate de înţelepciune. Îşi zicea 327
că atunci când asemenea oameni mor, odată cu ei moare şi înţelepciunea ce au acumulat-o din cărţi, şi-atunci restul omenirii devine mai proastă, mai dedată răului. Dar iată, bunăoară, o fată cum e Kalia: ea n-a citit atâtea cărţi câte a citit Iulia Sergheevna, şi cu toate astea, dacă ea, Kalia, ar păţi ceva şi n-ar mai fi, nu i s-ar părea pământul, în lipsa ei, gol şi pustiu? Dar Ivan Ivanovici Zagranicinîi? Fireşte, ca pregătire, el nu-i un Burstein şi niciun Kolomeiţev, şi totuşi, deşi pare a fi un om mai simplu, nu poţi să ştii deloc ce hăuri mugitoare îşi trimit depărtatele ecouri prin nările sale năpădite de peri ţepoşi, şi cât ar pierde restul omenirii dacă
el, Ivan Ivanovici Zagranicinîi, n-ar mai fi, deşi, la o adică, dat fiind ataşamentul ei pentru celebrităţi, omenirea n-ar deplânge câtuşi de puţin o asemenea pierdere, transmiţând la radio vreo muzică funebră. Poate că oameni care să nu fie destoinici nici nu există? „Of, Viktor Petrovici, Viktor Petrovici… i se adresă Keşa în gând lui Kolomeiţev, cu amărăciune. Eşti un om deştept… Şi neînfricat. Că pentru propria-ţi viaţă nu te temi, asta, de bună seamă, e un lucru bun. Rău e că nu te-ncearcă nicio teamă pentru viaţa altora…”.
Ştia însă că hotărârea lui Kolomeiţev va rămâne de neclintit şi, ca atare, se apucă din nou să străbată râul de sus în jos: poate că până la urmă izbuteşte totuşi. Chiar atunci însă cineva săltă poala cortului, şi lui Keşa îi ajunse la urechi o şoaptă abia desluşită:
