— Keşa… Keşa…
Până atunci n-o auzise niciodată pe Kalia vorbind în şoaptă: Se obişnuise să-i audă glasul totdeauna răsunător, uşor răguşit. Şi deodată şoaptele astea. Răguşeala, totuşi, rămânea, dar una înfundată, molcomită, Keşa ieşi cu mişcări repezite din sacul de dormit, îşi vârî febril picioarele goale în cizmele reci de cauciuc, grăbit să răspundă acestei şoapte, ce poate că i se năzărise, pentru că de atâta vreme dorea s-o audă.
Cea care începuse a-i şopti cu şoapta Kaliei, n-a fost însă
328
blânda noapte, ci Kalia însăşi. Sta în dreptul cortului, pe umeri avea azvârlită o pufoaică, iar picioarele – tot goale – îi erau vârâte în nişte cizme de cauciuc.
Ieşind târâş din cort, Keşa o văzu de jos şi i se păru că pe umărul ei, chiar pe pufoaică, se aşezase luna, o lună mare şi rece, alb-albăstruie. Apoi, când el se ridică în picioare, luna se află brusc hăt, departe, deasupra crestelor negre ale pinilor, ca şi când tot el i-ar fi dat brânci de pe umărul Kaliei.
— De ce nu dormi? îl întrebă ea, vorbind şi acum pe şoptite, deşi se depărtaseră de cort şi nu mai puteau să
trezească pe nimeni.
— Ştiu şi eu? N-am somn… răspunse Keşa. Bucuria, nemaiîncercată până atunci, de a-i vorbi Kaliei în şoaptă, îl făcu să tremure. Da’ tu de unde-ai ştiut că nu dorm?
— Uite-aşa, am ştiut… Pune-ţi în spate pufoaica asta. Ai stat pân-acum în sacul ăla de dormit, şi-ai putea să răceşti, zise Kalia.
— Vezi-ţi de treabă, că nu mi-e frig, se îmbujoră în noapte Keşa.
— Hai la râu, să şedem pe mal oleacă, îi propuse Kalia şi, după ce se aşezară unul lângă celălalt pe o buturugă uscată, înveli umerii lui Keşa cu o poală a pufoaicei ce păstra căldura trupului ei şi îşi continuă şoapta care se-ngâna acum cu ujuitul râului: Ne-ajunge şi-o pufoaică la amândoi. Haide, nu te mai împotrivi ca o fetişcană… Ai să te prăpădeşti, Keşa, din cauza sfiiciunii… Mi-am dat seama că te sfieşti să şi mănânci: când te aşezi cu mâncarea în dreptul focului, întorci faţa să nu te vadă ăilalţi… Ca şi când ai face un lucru de ruşine.
Straniu şi tulburător era simţământul pe care îl încerca Keşa, aflat sub aceeaşi pufoaică cu Kalia şi având pentru întâia oară în viaţă un trup cald de femeie, care se lipea de el cu întreaga-i moliciune, cu vârtoşia dulce a coastelor şi cu rotunjimea vie a coapsei. Mai ales că nu era trupul unei femei oarecare, ci trupul Kaliei, şi din această pricină Keşa se simţi şi mai zăpăcit, şi mai stângaci. Pe lângă asta, încerca o 329
ruşine de moarte, închipuindu-şi că cocoaşa saltă prea tare pufoaica, trăgând-o fără voia lui de pe umerii Kaliei, de aceea tot încerca pe furiş, mişcând uşor din umeri, să o împingă în aşa fel ca ea s-o acopere pe Kalia mai mult decât îl acoperea pe el.
Apoi Kalia îi luă mâna în mâna ei, şi el îi simţi toate tăieturile, jupuiturile şi asprimile din palmă.
— Ia zi-mi, Keşa, de ce nu-mi povesteşti niciodată despre viaţa ta?
— Că nu-i nimic deosebit în ea, în viaţa mea… se grăbi să
se apere Keşa, eliberându-şi încetişor mâna din palma ei la fel de întrebătoare.
— Da eu, uite, aş vrea să ascult, îi apucă ea, uşor, dar cu hotărâre, mâna ce da bir cu fugiţii. Cum de-ai apărut tu pe lume aşa cum eşti?
— A, despre asta e vorba… se posomorî Keşa, smulgându-şi mâna din mâna ei. M-am ales cu ea încă înainte de a mă
naşte; cică, odată, tata a venit beat şi a lovit-o pe mama cu cizma în burtă… Şi ea m-a lepădat.. Aşa că de mic am moviliţa în spate…
— Da’ nu despre asta te-am întrebat.. Of, ce prostuţ mai eşti… Să nu te mai gândeşti niciodată la asta, auzi? Tu n-ai niciun fel de cocoaşă. Nu ai! Palma Kaliei se strecură pe sub pufoaică şi îi alunecă pe spate, mângâietoare. Uite că nu simt nimic, de unde cocoaşă? Tu singur ţi-ai născocit-o. Pricepi?
Eu te-am întrebat cum de-ai apărut pe lume aşa bun cum eşti.
— De ce zici că-s bun? clătina din cap Keşa. Eu îs neştiutor, cunosc prea puţine lucruri…
Brusc, Kalia îi apucă iar mâna ce încerca să se ferească şi o sărută repede, dar apăsat, de parcă ar fi vrut să-şi lase acolo, definitiv, pecetea buzelor ei crăpate de vânt.
— Crezi tu oare că toţi cei ce cunosc multe sunt şi buni?
Tu eşti bun chiar şi prin aceea că nu-ţi dai seama de asta.
Sufletul nu ţi-e mânjit cu nicio scârbăvnicie, nici măcar cu una închipuită. Ai suflet de fetişoară, Keşa. Nici eu nu l-am 330
avut aşa vreodată. Căci de fetişoară am fost buşită de-a dreptu’ în rândul muierilor. Mulţi ticăloşi sunt pe lume, Keşa. Da ei îşi închipuie că-s cei mai buni. Mai sunt şi bărbaţi care pentru prieteni îs buni prieteni, da pentru muieri – ticăloşi sadea. Pe muieri, de-alde ăştia nici nu le socotesc oameni,
— Nu toţi sunt aşa, Kalia… rosti flăcăul, înfiorat de cumplita ei sinceritate.
— Ei, uite că eu n-am dat în viaţă decât de-alde ăştia. Ori poate că n-am meritat alţii, mai buni, zise ea cu asprime.
Vrei să-ţi spun de câţi bărbaţi am avut parte?
— La ce bun? se sperie Keşa.
Dar pe Kalia n-o mai puteai opri.
— Ba nu, stai să vezi… Eu prietenă n-am avut niciodată.
Poate că în tine mi-am găsit-o, Keşa. Să nu te simţi jignit; prin asta eu nu te socot în rând cu muierile. Ci te pun mai presus de alţi bărbaţi… Parte am avut nu de unul, de doi, ci de opt în cap! Şi asta la cei douăzeci de ani câţi am… Păi asta e, cum se zice pe la şedinţe, descompunere morală… Or eu nu sunt, Doamne iartă-mă, una dintr-alea… Şi totuşi, vezi prin ce-am trecut. Proasta de mine, căutat, vorba ceea, un trandafir… Numa’ că dat decât de spini…
— Kalia, Kalia, te ponegreşti prea rău… rosti cu glas rugător Keşa..
Kalia însă se biciui mai departe eu vorbele care îi ţâşneau din gură.
— Primul bărbat a fost taică-tău vitreg. Chiar în beciul casei, pe grămada de cartofi care dăduseră colţ, de-a trebuit să-i aleg. Şi bagă de seamă, n-aveam decât şaişpe ani, şi nici ăia împliniţi. Al doilea a fost un locotenent venit în conced din insulele Kurile. Povestea frumos despre vulcanii de pe-acolo. Era vioi, aşa, ca un cocoşel. Îmi făgăduise că mă ia de nevastă, că mă duce să văd şi eu vulcanii aceia. Da de cum a plecat, nici măcar o ilustrată nu mi-a mai trimis. Copilaşul mi l-a scos cu andrelele o băbătie. Se-mparfuma locotenentu’
cu o colonie verzuie, de-i zicea „Şipr”. De-atunci, când simt 331
