Curând, salata pe care Kalia o făcuse din leordă, precum şi fiertura pregătită tot de ea din carne conservată şi cartofi uscaţi, fură înghiţite rapid şi cu multă poftă. Kalia băgă de seamă cu bucurie că, mâncând, Keşa nu se mai ferea de ceilalţi, nu se mai simţea stingherit. Doar Iulia Sergheevna aproape că nu se atinsese de mâncare. Fuma ţigară după
ţigară. Astăzi nu-şi fardase ochii. În cele din urmă, se ridică
şi se duse spre cortul ei, iar mai târziu, când ceilalţi porniră
în jos, spre albia râului, apăru, fără veste, şi ea pe mal şi îşi aruncă cu hotărâre rucsacul într-una dintre bărci. De umăr 335
avea agăţată puşca de vânătoare cu două ţevi.
Ivan Ivanovici Zagranicinîi, care şedea în dreptul motorului, se uită nedumerit la Kolomeiţev. Acesta îşi miji ameninţător ochi, deşi buzele lui continuau, prin forţa inerţiei, să surâdă.
— Iuba Sergheevna, oare nu mi-aţi înţeles dispoziţia de a rămâne aici?
— Ba da, însă muncitorii o să se poată descurca şi în lipsa mea. Dumneata o să ai mai multă nevoie de mine, răspunse Veazemskaia, punând şi puşca în barcă.
Evita să-l privească, şi Kolomeiţev îşi dădu seama că nu mai era de glumit cu ea.
— Păi, zic eu, o să fie cam prea încărcată barca… se scărpină la ceafă Ivan Ivanovici Zagranicinîi.
Brusc, în faţa Iuliei Sergheevna apăru ca din pământ Keşa şi-o apucă de mânecă:
— Vă rog, Iulia Sergheevna… Nu trebuie… Să nu veniţi cu noi… Pentru numele lui Dumnezeu…
Intervenţia unui subaltern în rezolvarea acestei situaţii nu-i fu pe plac lui Kolomeiţev. Surâsul îi dispăru.
— Ce-i cu panica asta, Keşa? Du-te şi vezi-ţi de treabă…
Keşa se repezi spre el, rotindu-şi cu disperare ochii şi vorbi precipitat, cu umilinţă, dar şi cu multă hotărâre:
— Viktor Petrovici, n-o lăsaţi să plece. Dumneaei n-are voie…
— Cum adică, n-are voie? se încruntă Kolomeiţev.
— Uite-aşa, că n-are voie… Am avut eu un vis…
— Isprăveşte cu misticismele, Keşa! Porneşte motorul! Iulia Sergheevna va merge cu noi, i-o tăie Kolomeiţev, apoi îşi ridică marginile carâmbilor îndoiţi ai cizmelor sale de cauciuc, intră în apă şi începu să împingă barca în care Veazemskaia se şi urcase, depărtând-o de mal. Pe urmă săltă
şi el cu dibăcie peste bord, ajutându-l îndată şi pe Burstein, care încerca, neîndemânatic, să-l urmeze. Ivan Ivanovici Zagranicinîi scuipă nemulţumit, dar nu în apă, ci în propriile sale palme şi smuci de sfoară cu atâta îndârjire, încât 336
motorul se şi auzi ambalându-se. Keşa în schimb nu izbutea deloc să pornească motorul celeilalte bărci, sfoara-i ardea palmele, iar el, tot smucind de ea, mai murmura şi acum, adresându-se de astă dată lui Laciughin:
— N-are voie să plece, Serioja, zău că n-are voie…
Deodată, Kalia, care rămăsese pe mal, se repezi spre barca lui, intrând în apă până la brâu şi, atrăgându-l spre ea, îl sărută pe părul umed de năduşeală, fără a se sfii de privirile celorlalţi.
— O-ho-ho… Ia te uită ce poate Keşa, mutulică al nostru…
făcu uimit Ivan Ivanovici Zagranicinîi şi, mărind viteza, smuci barca înainte, spre firul apei.
Gestul Kaliei îi născu lui Kolomeiţev un inexplicabil resentiment, dar el încercă să şi-l înăbuşe, de altfel, ca şi resentimentul faţă de Iulia Sergheevna ce încălcase din nou vechea, ştiută de amândoi, regulă a jocului. Căci orice sentiment ce nu avea legătură cu scopul propus trebuia acum înăbuşit cu străşnicie. Aşa proceda Kolomeiţev totdeauna când urmărea să realizeze un anume lucru.
După sărutarea dăruită pe neaşteptate de Kalia, motorul mânuit de Keşa porni ca prin farmec, şi cea de-a doua barcă
se avântă pe firul apei, s-o ajungă din urmă pe cea dintâi. Iar la capătul cărării înspumate pe care o lăsase în urmă, Kalia mai sta şi acum până la brâu în apă şi, în clipa când barca fu gata să piară din vedere la cotul râului, ridică mâna şi făcu asupra ei, la repezeală şi cu stângăcie, semnul crucii.
337
17
Aici, în porţiunea pe care o străbăteau la ceasul acela bărcile, râul încă nu ascundea nicio primejdie, dar toată
lumea ştia că lipsa asta de primejdie e doar vremelnică.
Asemenea clipe oamenii le traversează în chip diferit: unii nu prea au chef de vorbă, altora le vine să vorbească despre cu totul altceva decât despre ceea ce ştiu că-i aşteaptă. După ce motorul îşi cumpăni ritmul, trecând de la vâjâitul strident şi de la strănuturile de la început, la un pufăit molcom, care îngăduie astfel celor din barcă să se audă unii pe alţii, Ivan Ivanovki încercă să arunce undiţa vorbei:
— Să ştiţi, Viktor Petrovici, că eu am avut totuşi prilejul să
călătoresc peste hotare, zău aşa.
— Nu mai spune, o făcu pe miratul Kolomeiţev, continuând să scruteze cu gravitate întinsul râului.
— Da, am avut prilejul… Şi asta fără să completez fel şi fel de chestionare… Aşa că numele, în ciuda celor care mă iau peste picior, mi se potriveşte prea bine, zâmbi hâtru Ivan Ivanovici.
— Şi unde ai avut mata prilejul să călătoreşti fără să
completezi chestionare? îl privi, mijind ochii, Burstein.
— Păi, în trei ţări deodată. În timpul războiului. Cu tancul… Şi-am rămas de acolo cu unele constatări făcute pe bază de comparaţie, mărturisi Ivan Ivanovici şi amuţi, prefăcut.
