Nu s-au clintit nici de data asta. S-a înnegrit generalul la faţă, totuşi ameninţarea sa de-a deschide focul chiar asupra lor nu şi-a dus-o la îndeplinire. Altă ieşire din situaţie însă
nu era, şi-au fost nevoite cavaleria şi taceancele93 să spargă
încercuirea, croindu-şi drum pe-acolo. Unii au izbutit să-şi revină, s-au ridicat în picioare şi ni s-au alăturat. Iar cei care nu s-au ridicat, şi-au găsit sfârşitul. Ce era însă de făcut?! Să
moară două-trei sute de oameni, sau alte patru mii odată cu dânşii?…
— Într-adevăr, generalul n-a avut de ales, zise Kolomeiţev.
De laşi n-are de ce să-ţi fie milă… Ivan Ivanovici, eu zic că
motorul dumitale merge acum cu un singur cilindru…
— Da de unde, făcu ofensat Ivan Ivanovici. Te-nşală auzul, 93 Taceanka – vehicul uşor, cu patru roti, pe care se află instalată o mitralieră.
343
Viktor Petrovici.
— Ei n-au fost laşi, îl corectă cu severitate Burstein pe Kolomeiţev. Ei căzuseră într-un fel de letargie. Şi totuşi, unii au izbutit să se trezească din ea şi să se salveze…
— Da în total, câţi aţi ieşit din încercuire? întrebă Ivan Ivanovici Zagranicinîi.
— Vreo mie cinci sute… Am traversat şi-un râu sub bombardamentul aviaţiei şi artileriei. Oamenii se ţineau de cozile cailor. Şi de murit mureau în tăcere. Caii însă
nechezau: parcă mai aud şi astăzi nechezatul acela de moarte. Pe urmă am descălecat de pe caii rămaşi şi-am pornit-o
pe
jos;
furişându-ne
prin
sihlă.
După
bombardamentul de până atunci, tăcerea parcă s-a prăvălit peste noi, ne-a asurzit. Un locotenent, unul tinerel, cred că
era cam de-o vârstă cu mine, n-a mai rezistat. I-a apărut în ochi aceeaşi expresie ca la cei, din preajma focurilor, încremenire. Deznădejde. A început să zgârie cu unghiile tocul revolverului, l-a scos şi-a dat să-l ridice la tâmplă cu mâna tremurândă. Cei ce i-au observat gestul au rămas locului, încremeniţi, dar nimeni n-a încercat să-i prindă
braţul, dându-şi seama că ar fi prea târziu s-o facă. Ba şi un altul dădu să-şi deschidă tocul revolverului. Părea că nu numai curajul ca atare, dar până şi puterea de-a avea curaj pierise. Tânărul locotenent însă n-apucă să-şi tragă glontele în tâmplă. Răsună o altă împuşcătură şi el căzu peste rămurişul uscat de pe jos. Cel care trăsese a fost generalul. A tras şi a ordonat în şoaptă: „Nu se opreşte nimeni… înainte”.
Cât ai clipi, cei ce se pierduseră cu firea şi-au încheiat tocurile revolverelor. Altminteri, cine ştie, poate că ar fi urmat un lanţ de sinucideri, s-ar fi stârnit panică… Am pornit iar.
Şi, până la urmă, am izbutit să ajungem la ai noştri. Iar acolo, din ordinul Comandamentului Suprem, generalul a fost arestat pe loc. I s-au pus toate în cârcă: şi faptul că a nimerit cu corpul lui de armată în încercuire, şi faptul că a trecut cu caii peste infanteriştii noştri, şi faptul că l-a împuşcat pe locotenent… Se zice că l-a scăpat însuşi 344
mareşalul Jukov: i-a luat apărarea în faţa lui Stalin… Aşa că
a ajuns şi el în Germania, ca şi matale… Fii drăguţă, Iulia Sergheevna, şi dă-mi ţigara matale… M-am lăsat, într-adevăr, însă…
— Să fii atent, Boris Abramovici: stai chiar lângă rezervorul de benzină, îl avertiză Ivan Ivanovici Zagranicinîi, azvârlind peste rezervor o foaie de cort. Dar după război, reluă el, nu l-ai mai întâlnit pe generalul matale?
— Ba da, o singură dată. I-am citit, ce-i drept, şi memoriile, însă n-am întâlnit acolo nimic din ceea ce ţin eu minte. Nu sunt acolo decât prezentări de operaţiuni militare: izul războiului lipseşte cu desăvârşire. Nici măcar limbajul nu-i al lui, al fostului budionnovist, ci unul sec parcă, al raporturilor de stat-major. E adevărat, era specificat acolo:
„Prelucrare literară de cutare”. Fireşte, dacă ar fi făcut-o un Hemingway, ar fii arătat cu totul într-alt fel… Grozavă carte ar fi ieşit… Iar întâlnirea mea cu generalul a decurs cam aşa… Mergeam în urmă cu vreo trei ani de-a lungul bulevardului Pokrovski, pe lângă băncile unde joacă şah pensionarii, când deodată văd o ceafă cunoscută, deşi umbrită de borurile unei pălării civile. O ceafă cu piele cărămizie întrezărindu-se printre perişori cărunţi. Avea ceafa aia nişte umflături specifice: de parcă îşi trăiau o viaţă a lor, aparte. Stă bătrânelul în haine civile, sprijinit în baston, dar încă în putere. Stă şi se uită cum joacă ceilalţi. Ba chiar aruncă şi câte o vorbă, chibiţează. Unii dintre jucători; par nemulţumiţi, alţii zâmbesc cu îngăduinţă. Şi nimeni nu ştie că bătrânelul acela e unul dintre anonimii care au câştigat, de fapt, războiul. Numele îi este, desigur, cunoscut, de altfel, ca şi memoriile. Nimeni însă nu l-a cunoscut, aşa cum l-am cunoscut eu. Se uită la mine şi nu mă recunoaşte: în anii ăştia „de după război, eu m-am schimbat mai mult decât dânsul. A trebuit să-i aduc aminte: „Sunt aghiotantul dumneavoastră, tovarăşe general.. Borea, cavaleristul din Birobidjan…”
— Cum? Eşti din Birobidjan, Boris Abramovici? se miră
345
Ivan Ivanovici Zagranicinîi.
— Nu. Sunt de pe Sretenka94… Era o glumă de-a generalului în ceea ce mă priveşte. „Zău? Ei, ia spune atunci cum e cu ovăzul la Birobidjan?” m-a întrebat el făcând haz, deşi ochii i s-au cam întunecat niţel. După aceea, m-a luat pe sus şi m-a dus acasă la el. Nu şedea departe de locul unde ne întâlniserăm şi locuia de unul singur. M-a aşezat sub sabia lui agăţată în perete – îi fusese dată personal de către Semion Mihailovici Budionnîi – m-a tratat cu o băuturică de holtei – votcă preparată cu mărar şi cu usturoi – însă primul lui toast m-a dat gata: „Să bem, zice, în cinstea cavaleriei noastre, care va decide soarta viitorului război, dacă, ferească Dumnezeu, va fi, totuşi, să aibă loc”. „Ehei, mi-am zis în gând, generalul ăsta, al meu, căruia în tinereţe mai că
nu mă închinam, a cam dat în mintea copiilor. Deh, anii îşi spun cuvântul.” „Cum să înţeleg treaba asta, zic, (tovarăşe general?” Da el mie, aşa, cu hâtroşenie budionmovistă: „Păi cam care ar putea să fie rezultatul unui viitor război? Numai şi numai ruine. Toată tehnica, toată aia, cum îi zice, toată
electronica la pământ… Da’ pe deasupra ruinelor cine o să
poată trece? Cavaleria, fireşte!” A râs, dar şi-a dat seama că
gluma era cam înfricoşătoare, a redevenit serios şi a căzut pe gânduri. „Of, Borka, Borka, mi-a spus după aceea, cavaleristule din Birobidjan. Să ştii că eu, deşi mă trag dintr-o familie de ţărani de prin alte părţi ale ţării, sunt totuşi un militar pe drept cuvânt de profesie, păci am început de la optsprezece ani să fac scurtă la mână tot învârtind sabia. Mai întâi am luptat împotriva generalilor, ca să ajung într-un târziu şi eu general. Ei bine, războiul totuşi nu l-am putut îndrăgi… Îţi mai aminteşti, Borea, cum am străpuns atunci încercuirea – nemţească! Îţi aminteşti cum am fost nevoit să
trec cu cavaleria peste ai noştri? Da de locotenentul acela tinerel îţi aminteşti? Aproape treizeci de ani au trecut de atunci, dar amintirea lui tot mă mai chinuieşte… Spune-mi, Borka, am avut eu atunci dreptate sau n-am avut?”
94 Numele unei străzi moscovite.
