— Cel mai înălţător eroism este eroismul creat de necesităţi, iar nu eroismul inventat, zise Iulia Sergheevna. Şi nu e cazul să denigraţi traiul cotidian. Traiul cotidian a devenit de multă vreme eroism. Un eroism creat de necesităţi.
— Asemenea tendinţe antieroice îmi sunt străine. Ele au darul să te demobilizeze, se încruntă Kolomeiţev. Pentru tânără generaţie, până şi Matrosov va înceta curând să mai fie un erou.
— A nu, Viktor Petrovici. Tocmai că eroismul lui Matrosov a fost unul născut dintr-o necesitate, scutură din cap, în semn de împotrivire, Ivan Ivanovici Zagranicinîi. Îmi închipui cam aşa cele întâmplate atunci. Un blindat scuipă moarte.
Tovarăşii din jur mor unul câte unul. A aruncat flăcăul o grenadă: niciun rezultat. A aruncat încă una: acelaşi lucru.
Şi-atunci – cu trupul Nu numai Matrosov a procedat astfel.
— Cei ce emit sentinţe cu privire la ce a fost odată cred că-s cei mai deştepţi, făcu pe-un ton tăios Kolomeiţev. Să
filosofezi aşa e foarte simplu.
— Ai dreptate… recunoscu Ivan Ivanovici Zagranicinîi.
Războiul nu-i un film despre război, nu-l poţi proiecta şi a doua oară… Deşi, să filosofezi pe seama a ce a fost altcândva e totuşi mai bine decât să-ţi arăţi în avans prostia… Războiul ne-a încercat şi prin zile de groază, dar ne-a dăruit şi ziua cea mai fericită: Ziua Victoriei. E o zi a poporului. Un popor e puternic nu numai prin eroii săi notorii, dar şi prin eroii săi necunoscuţi. Va veni, desigur, şi ziua când niciun veteran nu se va mai duce la Bolşoi Teatr95 în faţă, iar zvonirea medaliilor noastre va avea soarta sunetului de zurgălăi al troicilor: se va stinge cu desăvârşire. Dar dacă pe noi moartea va putea să ne suprime, sărbătoarea asta n-o va suprima nicicând. Căci nu-i o sărbătoare născocită, ci una născută din suferinţă. Şi nici Rusia nu va putea să o suprime 95 Locul tradiţional de întâlnire anuală, cu prilejul Zilei Victoriei, a veteranilor celui de-al doilea război mondial.
351
nimeni. Căci n-a fost nici ea născocită, s-a născut şi ea tot din suferinţă. Uite, faptul că noi, vârstnicii, ne facem probleme privitor la cei tineri, care n-au trecut prin război, este normal, desigur. Şi totuşi, uneori, bombănim cam peste măsură, principala problemă ce ne-o punem ca nişte tutori ce ne simţim, fiind: oare nu ne-or înşela ei, cei tineri, aşteptările? Ivan Ivanovici se întrerupse şi drăcui: Acum chiar că un cilindru nu mai merge… Aha, îmi dau seama despre ce e vorba: s-a deşurubat o bujie. Ei, asta-i o treabă
uşor de îndreptat… Apoi îşi reluă vorba: Vezi însă că ne-am făcut cam prea puţine probleme în legătură cu altceva: să nu le înşelăm noi lor, celor tineri, aşteptările. Şi-o să le înşelăm, dacă nu vor crede în noi! O să le înşelăm şi dacă vor crede în noi, iar noi n-om fi deloc aşa cum ne văd ei. Gândim îndeobşte cam aşa: noi ştim ce ştim, ei sunt însă tineri, n-au încă tărie destulă şi e primejdios să le ştie pe toate. Ar putea să nu reziste. Dar vezi că ceea ce noi nu le-am povestit ei ar putea să afle din nişte guri necurate. Or, se ştie că lucrurile cele mai îngrozitoare aflate dintr-o gură curată sunt leac, în timp ce alea aflate dintr-una necurată sunt otravă. Şi totuşi, Viktor Petrovici, să nu-ţi faci probleme în legătură cu tânără
generaţie. Te uită fie şi la Laciughin al nostru. E un băiat de aur. Şi, printre altele, un spirit organizat. Iar pe matale, Viktor Petrovici, te adoră. Ba chiar, să mă ierţi, prea din cale-afară.
— Aici exagerezi, Ivan Ivanovici… ripostă Kolonaeiţev, încercând însă un sentiment de tainică satisfacţie. Laciughin are acel simţ al autorităţii înţeleasă ca o necesitate. Simţ pe care, în treacăt fie zis, unii reprezentanţi ai măreţei noastre clase muncitoare şi ai intelectualităţii l-au pierdut. V-am cam dat frâu liber, iubiţii mei subalterni cu gândire profundă…
— Greu îţi vine, Viktor Petrovici, să ne conduci pe noi păcătoşii, cei instabili în planul ideilor, da n-ai ce face. Insă
ne vine uneori şi nouă greu să te-avem şef, zâmbi în colţul gurii Ivan Ivanovici Zagranicinîi.
— Doar chiar dumneata vrei ordine şi organizare. Dar cum 352
să organizezi dacă n-ai organizatori? îl înţepă Kolomeiţev.
Rabdă, deci… Viaţa o fac cei ce luptă. Iar luptătorii sunt în primul rând buni organizatori.
— Ei, uite că Keşa al nostru nu aduce deloc a luptător şi nici măcar nu se întreabă dacă-i luptător sau nu, se aprinse pe neaşteptate Iulia Sergheevna. Şi totuşi, dacă vreţi să ştiţi, e un luptător adevărat deşi nu ţine discursuri pe tema asta, a luptei. Luptător împotriva propriei sale deficienţe fizice.
Luptător prin faptul că-i atât de bun cu cei din jur. Şi cât de frumos o iubeşte pe Kalia! Oare oamenii aceia, puţini la număr, care ştiu să iubească cu adevărat, nu sunt nişte luptători pentru cauza dragostei? În timp ce mulţi dintre cei ce-şi zic luptători habar nu au ce-i aia dragoste. Gata oricând să se apere ori să atace, se usucă sufleteşte. Pielea li se împlătoşează. Desigur, asta îi fereşte de loviturile altora.
Numai că atunci când o mână încearcă să-l mângâie cu duioşie pe un om ca acesta, el, împlătoşat fiind, nu simte nimic. E o platoşă ce te face pe drept cuvânt un sinucigaş. Se pot oare numi luptători asemenea oameni, dacă nu încearcă
să lupte împotriva propriei lor insensibilităţi?
— Cred că benzina-i amestecată, conchise cu glas tare Ivan Ivanovici, trăgând cu urechea la vâjâitul motorului. Ai văzut, lichelele… Scuză-mă, Iulia Sergheevna… Aşa e, ai dreptate în tot ce-ai spus…
Veazemskaia îşi reluă vorba:
— Nu ştiu de ce, în cuvântul „luptă” subînţelegem existenţa unui subliniat substrat social, a unui caracter publicistic. Luptă împotriva mitocăniei, de pildă, este considerată numai cea care demască mitocănia altora. Dar a fi tu însuţi un om tandru nu înseamnă şi asta să lupţi împotriva mitocăniei? A spune tu însuţi adevărul nu înseamnă să lupţi împotriva minciunii? Nişte versuri frumoase vorbind despre frumos nu reprezintă luptă
împotriva hidoşeniei? De ce oare sentimentul luptei este la mulţi oameni cumva milităros şi nu de ordin spiritual?
— Războiul oferă şi el înălţătoare exemple de spiritualitate, 353
o corectă Burstein. Dar numai de acea parte a frontului unde se află dreptatea. În poezia germană n-a rămas nimic din versurile patriotice scrise în perioada celui de-al doilea război mondial, şi nici n-ar fi putut să rămână. Pe când în poezia noastră câte n-au rămas! Asta pentru că dreptatea a fost de partea noastră. Iar acolo unde e dreptate, acolo e şi spirit…
Războiul rezolva multe. Dar nu totul. Cunosc oameni care, în timpul războiului, nu se temeau să-şi rişte viaţa şi nu se plecau în faţa gloanţelor, iar în timp de pace se pleacă servili în faţa unor aşa-zişi oameni de care au nevoie şi se tem să
6upună riscului până şi o singură treaptă a carierei lor. Dar ce reprezintă această treaptă, ba chiar scara întreagă a unei cariere faţă de o singură viaţă omenească!? Mi-am pus deseori întrebarea: oare de ce se întâmplă astfel. Şi-am ajuns la concluzia că la război omului îi vine uneori mai uşor să fie curajos. Sigur că te temi să porneşti prin ploaia de gloanţe, totuşi alături de tine se avântă la fel alţii. Afară de asta, ai în spate un ordin. Pe când în timp de pace eşti uneori singur, nu te susţin alţii prin curajul lor, nici n-ai vreun ordin în spate şi, în loc să fii răsplătit pentru curajul tău, poţi să fii pedepsit.
— Ai dreptate, Boris Abramovici, zise Kolomeiţev. Curajul practicat cu gândul la răsplată e, de fapt, laşitate ascunsă
sub masca curajului. Nu cu asemenea curaj am câştigat noi războiul. Tocmai de aceea eu sunt pentru manifestarea în viaţa paşnică a unui curaj aidoma celui din linia frontului.
— Curajul ăsta la noi încă n-a ajuns marfă deficitară…
Vezi că-mi turteşti furtunul de benzină, Viktor Petrovici, zise Ivan Ivanovici Zagranicinîi. Dacă va fi nevoie, vom şti să ne apărăm Patria. Numai că dacă se vor pregăti toţi doar pentru apărarea Patriei pe timp de război, cine are s-o mai apere oare pe timp de pace? S-o apere, adică, de lingăi, de lichele, de laşi, de propria noastră lipsă de organizare?
— De Eduard Sitecikin, adăugă Burstein, şi cu toţii izbucniră în râs.
Şi tot atunci Kolomeiţev simţi brusc în ochi o usturime 354
cum nu mai încercase niciodată. „Lacrimi? se întrebă uimit.
Ei, drăcie, îmbătrâneşti, Kolomeiţev! Şi de unde aceste lacrimi?”
Printr-un intens efort de voinţă, îşi zăgăzui lacrimile şi aruncă o privire furişată spre ceilalţi: nu, se pare că simeni n-a observat nimic. Zâmbi cu amărăciune, zicându-şi: „Uite că ai izbutit să-ţi pui şi pe ochi platoşă. Şi-apoi, de ce te întrebi, Kolomeiţev, care-i cauza acestor lacrimi? Păi tocmai faptul că ţi-ai dat seama, în sfârşit, ce oameni frumoşi stau împreună cu tine în barca asta, cât sunt ei de inconfundabili, cât de irepetabilă este şi convorbirea asta a ta cu ei. Tu îi iubeşti pe oamenii ăştia, Kolomeiţev. Dar nu voiai să-i iubeşti. Îţi băgaseşi în cap că iubirea te demobilizează. Ivan Ivanovici… Burstein. Iulia Sergheevna… De ce şi la ce bun ai născocit un alt risc pentru oamenii ăştia care şi aşa s-au supus de-atâtea ori riscului! Şi cei din cealaltă barcă Keşa, Serioja Laciughin… Ei sunt abia la început de viaţă…
