Casiteritul? Ce reprezintă casiteritul faţă de viaţa unor oameni?”
Dar avântul bărcilor nu mai putea fi oprit de nimeni.
— Eu am fost de două ori… de două ori rănit grav, de trei ori uşor, şi-am fost şocat o dată, se trezi umblându-şi prin amintiri şi Kolomeiţev. Într-o zi însă am fost rănit într-un mod mai aparte. De fapt, nici nu s-ar putea spune c-am fost rănit. Împreună cu un ortac, Kostea Şmeliov pe nume, sau, cum îi ziceam cu toţii, Şmelea, am fost paraşutat în pădurile din Belormia pentru a-i contacta pe partizani. Şmelea făcuse paraşutism încă înainte de război şi nu i-a fost teamă să sară
în gol. Când s-a deschis uşa avionului, mi-a făcut loc Ai sar primul, ba m-a şi plesnit uşurel pe spate, să-mi facă curaj.
Eu însă nu aveam la răboj decât două salturi, ba şi acelea în cadrul antrenamentului, de aceea, ca să fiu sincer, mi se tăiau picioarele de frică. Am căutat totuşi să mă stăpânesc –
îmi era ruşine de Kostea – şi-am sărit. De aterizat eu am aterizat bine, în schimb Kostea, cu toată experienţa lui, a nimerit într-un ciot ascuţit, care l-a străpuns ca o ţeapă.
355
Acolo, în vârful arborelui, s-a şi săvârşit din viaţă: când l-am dat jos, era mort. Deşi s-a chinuit amarnic, n-a scos totuşi niciun geamăt, ca să nu fim descoperiţi de inamic. I-am învelit trupul în amândouă paraşutele noastre, l-am îngropat şi-am pornit-o de unul singur. A doua zi, am dat de un păstoraş, un băieţandru de vreo doisprezece ani, pe care, printr-o coincidenţă, îl chema tot Kostea. Avea un obrăjor ca un ou de cuc: numai pistrui. M-a dus cu el spre locul unde se aflau partizanii. Mergeam prin pădure: Kostea cu cele două văcuţe răpănoase înainte, iar eu în urma lui. La un moment dat, a trebuit să traversăm o şosea. Cel dintâi a ieşit din pădure Kostea, eu pitindu-mă printre nişte tufe, ca să fiu sigur că totul e în ordine. A stat băiatul o vreme în mijlocul şoselei şi era gata să-mi facă semn cu mâna, dar s-a stăpânit. Căci de cealaltă parte a şoselei şi-au făcut apariţia din stufăriş vreo douăzeci de nemţi cu crenguţe în jurul căştilor, şi cu ei, doi poliţai localnici. Pesemne că stătuseră la pândă acolo, ca să dea de urma partizanilor. L-au înconjurat pe Rostea şi-au început să-l interogheze. Asta la nici douăzeci de metri de mine: vedeam şi auzeam totul. „Unde-s partizanii?” l-a întrebat poliţaiul. „Nu ştiu, nene… a dat din umeri Kostea. Eu îs cu vitele, nu ştiu nimic…” „Da din ce sat eşti tu?” l-a întrebat celălalt poliţai. „Din Eriomici…” zise Kostea. „Eşti din Eriomici şi nu ştii nimic? a rânjit primul.
Păi satul ăsta e ăl mai renumit cuib de partizani…”. Auzind cuvântul „Eriomici”, Oberleutnant- ul neamţ a schiţat un zâmbet ca de viperă. Le-a făcut semn poliţailor şi-aceia i-au smuls lui Kostea cămăşuţa. Ofiţerul şi-a desprins ţigara dintre buzele subţiri ca nişte viermi şi a împuns cu jarul ei pieptul băiatului. Kostea a început să ţipe, să plângă, a încercat să se smulgă din mâinile poliţailor, dar ei îl ţineau cu străşnicie. Ofiţerul continua să-şi plimbe ţigara peste pieptul lui: apăsa când în când acolo. În cele din urmă, a răsucit-o ca pe un şurub în pielea băiatului, a aprins alta şi-a continuat să-l mângâie în felul ăsta, ţinând capătul aprins, canalia, pe pieptul copilului, mai ales în dreptul sfârcurilor.
356
Kostea răcnea întruna: „Nu ştiu nimic, nu ştiu nimic…” Stam cu degetul pe trăgaci, dar ce puteam să fac, în faţă cu douăzeci de nemţi? Şi-aveam în clipele acelea sentimentul că
ţigara aia mă străpunge cu focul ei şi pe mine. Pe urmă, poliţaii au început şi ei să-l imite pe ofiţerul neamţ, doar că
aveau ţigări răsucite chiar de ei. Le înfigeau în trupul lui şi nechezau amândoi. De durere, Kostea şi-a pierdut cunoştinţa. Poliţaii i-au dat drumul, şi el a căzut în mijlocul şoselei. Una din văcuţe a venit la el şi-a început să-i lingă
rănile. Ofiţerul neamţ însă şi-a scos „Walter”-ul, i l-a vârât cu gingăşie văcuţei în ureche şi-a tras. A căzut şi ea în drum lângă Kostea. Pe urmă ofiţerul i-a făcut unuia dintre poliţai semn cu mâna spre băieţel: achită-l şi pe ăsta adică. Câteva clipe, doar picioruşele desculţe i s-au mai zbătut prin colb…
După aceea, când am ajuns la partizani şi m-am dezbrăcat până la brâu pe malul unui pârâiaş, ca să mă spăl, unul dintre ei m-a întrebat: „Da ce-aţi păţit? Cine v-a împodobit în halul ăsta?” Când m-am uitat, aveam pieptul numai arsuri, deşi nu mă torturase, nimeni cu ţigara. Mi-a spus mai târziu un doctor că medicina cunoaşte asemenea cazuri, deşi sunt foarte rare…
— Dacă am încerca totdeauna asemenea simţăminte pentru alţi oameni, am fi tot numai o rană, ase Ivan Ivanovici Zagranicinîi. Numai că pielea noastră se cam îngroaşă, se cam îngroaşă… Se obişnuieşte şi cu propriile ei arsuri, şi cu ale altora… Deodată, tresări. Io-te-l! Buinîi!96 răcni el, apoi îşi îndesă mai bine căciula pe cap şi-i coborî clapele, legându-şi-le strâns sub bărbie.
La vreo cincizeci de metri în faţa bărcii, şuvoiul argintiu al râului înălţa o creastă de spumă albă, ce se zbătea printre colţi negri de stâncă.
Buinîi era primul din cele două praguri stâncoase pe care cei porniţi la drum trebuiau să le treacă.
96 Vijeliosul (rus.).
357
18
— Spune-mi, Serioja, nu te-a încercat vreodată
simţământul că exişti dintotdeauna? întrebă Keşa, cârmindu-şi barca spre firul apei în aşa fel ca ea s-o pornească pe urma înspumată pe care o lăsase barca din faţă.
Serioja nu-l întrebă ce vrea să spună cu asta. ÎI înţelese.
Stătu însă câteva clipe, gânditor.
— Ba da, Keşa, m-a încercat… Mă aflam în câte-un oraş
unde nu mai fusesem până atunci, pe câte-o stradă
necunoscută şi deodată aveam impresia că am mai fost pe-acolo… Parcă într-o altă viaţă… Numai că nu izbuteam să-mi amintesc cine eram atunci, care-mi era numele…
— Da te-ai văzut vreodată undeva unde n-ai mai fost? Ai văzut vreodată ceva ce nu ţi-a fost dat să vezi în realitate?
stărui Keşa cu întrebările, izbutind să urmărească cu privirea şi apa râului, şi motorul, şi ochii lui Serioja.
— Nu, n-am văzut, recunoscu deschis Laciughin. Stai, stai niţel, se întrerupse îndată. Ba da, când ascult muzică, mi se întâmplă şi asta.
— Şi ce vezi atunci?
— De toate. Uneori, nu ştiu de ce, torente de lavă
incandescentă… Sau întinderea unui ocean.. Sau nişte ciudate plante uriaşe… Păsări cu aripi imense… Ceva care parcă aduce cu zilele de la facerea lumii… Şi eu, în zbor peste pământul acela… Se zice că unii zboară în vis… Eu zbor când ascult muzică… Serioja îşi trase răsuflarea şi 358
strânse din pleoape, ca şi când peste imensitatea din jur a ţinutului siberian s-ar fi rostogolit maiestoasele ecouri din sala de audiţii a conservatorului.
— Să ştii că zbor şi eu, zise Keşa. Dar fără să ascult muzică. Ceva, e drepţi sună chiar în mine, murmură precum râul ăsta. Însă e muzica mea, nu una făcută de alţii… Deşi eu nici măcar la muzicuţă nu ştiu să cânt… Numai că eu nu zbor totdeauna, Serioja… Uneori mă târâi, parcă n-aş avea nici mâini, nici picioare, parcă mi-ar fi trupul acoperit cu solzi, şi eu mă frec, mă tot frec de iarbă, ca să dau solzii ăia jos. Alteori înot, şi respir prin branhii, şi văd sub apă sate şi oraşe mari. Iar alteori cresc în chip de arbore, şi-n loc de mâini am ramuri, şi tăifăsuiesc, foşnind, cu alţi arbori, şi ei mă înţeleg, şi-i înţeleg şi eu, pe fiecare în parte. Ba mă mai văd şi-n chip de stâncă acoperită de muşchi în mijlocul unui râu, şi tot vreau să zic ceva şi nu pot, şi asta mă doare. Ori sunt strop de rouă pe-un fir de iarbă, şi soarele mă face abur, sui spre cer, mă alipesc de-un nor, apoi cad la pământ prefăcut într-un strop de ploaie, şi tot caut firul de iarbă de pe care m-am înălţat, dar nu-l mai găsesc. Căci la fel cu el sunt milioane…
— Ascultă, Keşa, tu n-ai încercat niciodată să scrii?
— Ba da, câte-o scrisoare. Da foarte rar: mi-e ruşine că n-aş scrie corect. Eu nici şapte clase n-am absolvit. Mi-a fost gândul să intru în miliţie, da nu m-au primit. Astăzi, ca să te ia acolo, trebuie să fi absolvit zece clase… Ba poate şi cocoaşa mea a fost pricina şi nu mi-au zis-o…
— În miliţie? se miră Serioja. De ce în miliţie?
— Că-mi sunt dragi oamenii. Uneori mi-e milă de ei, da tot dragi îmi sunt… Şi eu zic că în cadrele miliţiei trebuie să
