346
„Războiul i-a ucis, tovarăşe general, nu dumneavoastră, i-am răspuns. Iar dacă aţi fi procedat altfel, ar fi murit alţi oameni, şi mai mulţi oameni, aşa că şi-atunci v-aţi fi chinuit toată
viaţa…”
Burstein tăcu, ducându-se cu gândul la război, în general, precum şi la acela care părea să fie numai al lui, personal.
— Iulia Sergheevna, ian daţi-mi repejor puşca! Văd în faţă
nişte raţe sălbatice… pe apă… făcu, înviorat brusc, Kolomeiţev.
— Lasă-le: e o mamă cu boboceii ei… Şi dumnealor încă n-au învăţat să zboare, îl domoli Ivan Ivanovici şi scoase un oftat: M-da, urâtă treabă războiul… îi obligă pe oamenii buni, în scopuri bune şi ele, să ia nişte hotărâri atât de groaznice, că oricum ar suci-o, într-un târziu tot ajung să nu cunoască
linişte. Nimic frumos n-are în el… Nici pe copii nu-mi place să-i văd jucându-se de-a războiul, pieri-i-ar şi numele să-i piară. Da uite că, al naibii, războiul nu piere… Ba ici, ba colo îşi scoate capul… Dumneata, de pildă, Iulia Sergheevna, ai fost în Vietnam, nu-i aşa?
— Am fost, răspunse cam fără chef Veazemskaia.
— Ei, şi cum îi pe-acolo? Aşa cum scrie la ziar, sau altcumva? continuă Ivan Ivanovici Zagranicinîi s-o iscodească.
— Războiul acela, al nostru, l-am cunoscut şi eu mai mult din ziare… zise Veazemskaia. Dar în realitate s-a dovedit altfel. Mult mai înfricoşător. Aşa şi în Vietnam. Războiul împotriva nemţilor l-am apucat, deşi numai o parte a lui, şi, ca să zic aşa, chiar am participat la el. Mă aflam în spatele frontului, la Zlatoust. Eram pe atunci elevă la şcoala de meserii, meşteream la strung, cu mâinile mele de fetişcană, proiectile pentru front. Ce-i drept, la uzină nu erau primiţi decât băieţii, dar am ţinut morţiş să mă primească şi pe anine. Au născocit ăia nişte postamente de lemn, ca noi, ăştia, să putem ajunge cu mâinile la strung. Pot să spun că
războiul nu l-aţi câştigat numai voi, ci şi noi, copiii. Când am intrat după aceea la institut şi jucam volei în echipa 347
institutului, toată lumea mă lăuda, ziceau că lovesc mingea
„cu o mână de bărbat”. Eu nu cred că e vreo scofală ca o femeie să aibă asemenea mână. Iar când mi s-a ivit prilejul să ajung cu o expediţie în Vietnam, mi-a fost dat să cunosc o groază pe de-a-ntregul muierească. Mi-a fost şi silă de mine: până atunci mă tot socotisem bărbat, când colo, s-a dovedit că sunt muiere în toată legea…
— Ia povesteşte-ne şi nouă, zău, povesteşte-ne, o rugă cu voce blândă Ivan Ivanovici Zagranicinîi. Văz că ziua de astăzi s-a nimerit să fie zi de memorii militare. Că, vorba ceea: n-oi povesti eu nimic, n-o povesti Boris Abramovici, n-ai povesti dumneatale, şi-atunci cum să afle lumea adevărul despre de-alde noi? Ce-i drept, istoriile spuse din gură nu se potrivesc cu cărţile tipărite, ci nu se abonează nimeni la ele. Şi totuşi, sunt răspândite şi asemenea istorii în tiraje mari: trec din gură-n gură, şi-n felul ăsta, poporul păstrează şi fără cărţi adevărul în suflet.
— De lipsa taclalelor chiar că nu te-ai putea plânge în ziua de azi, mormăi Kolomeiţev. Ar fi cazul să se introducă o nouă
ştiinţă: taifasologia.
— Să ştii că o asemenea ştiinţă n-ar fi rea… Un viitor Tolstoi ar fi încântat ca ea să existe, zâmbi ironic Burstein.
Fără ea n-ar prea putea să scrie, nefiind martorul evenimentelor în cauză, un nou Război şi pace…
— Omul trebuie să acţioneze, mi să înşire verzi şi uscate despre ce a făcut altcândva, mormăi din nou Kolomeiţev, apoi întrebă pe un ton meditativ: Ce ziceţi, fraţilor, găsim oare casiteritul ăsta, sau nu? Că trebuie să-l găsim…
— Da unde-l pot duce acţiunile pe om, dacă nu stă să-şi tâlcuiască faptele din trecut? îl mustră cu blândeţe Ivan Ivanovici Zagranicinîi. Dacă nu-şi lămureşte ce-a făcut bine şi ce nu, ar putea să acţioneze cum nu trebuie şi-n viitor. Aşa că de acţiunile noastre, dumneata, Viktor Petrovici, să nu te-ngrijeşti: tăifăsuirea ce-o tăifăsuim rău nu poate să ne-aducă. Dimpotrivă, atunci când omul îşi vâră prea la fereală
amintirile, ele pot într-o zi să-l facă mii şi fărâme… Cum a 348
fost deci, Iulia Sergheevna, cu călătoria matale în Vietnam?
— Aveam, pe lângă expediţia noastră, un şofer vietnamez.
Îi zicea Nguen. Să tot fi avut douăzeci de ani. Un suflet curat, cum e Keşa al nostru şi când era trist, tot cu zâmbetul pe buze îl vedeai. Şi-avea un zâmbet nespus de frumos. Ceva din zâmbetul lui Gagarin. Şi-n general semăna bine cu el, cu un Gagarin desenat de un pictor vietnamez. Odată, împreună
cu un grup de geologi localnici am ajuns într-o regiune supusă tirului armelor inamice, şi de aceea primejdioasă. Iar pentru că a venit vorba, voi aminti, Viktor Petrovici, că
geologii vietnamezi căutau şi ei tot casiterit… Îl văd la un moment dat pe Nguen că ar vrea să-mi spună ceva, dar parcă
se sfieşte. Abia am izbutit să-l înduplec la vorbă şi, până la urmă, omul mi-a mărturisit în ruseasca lui foarte hazlie, dar mai mult gesticulând, că într-un sat, chiar de pe-acolo, din apropiere, locuieşte logodnica lui, pe care n-a mai văzut-o de-un an de zile. I-am spus îndată: „Du-te, Nguen…” A scuturat din cap în semn că nu se duce, dar ochii lui păreau să mă
implore în continuare. Mi-am dat seama că se cam teme de şeful lui vietnamez şi, ca atare, m-am suit cu el în maşină şi-am plecat să rezolv, chipurile, nişte treburi pe linia prospecţiunilor noastre. De bucurie, Nguen a început să şi cânte. Cât timp am mers astfel, pe deasupra noastră au cam început să zboare proiectile, dar lui Nguen nici că-i păsa: cânta mai departe. Într-un târziu, a oprit „G.A.Z.”-ul lângă o fântână cu ghizduri de lemn. În atâţia ani, bombele şi proiectilele făcuseră satul acela una ca pământul, singură
fântână rămăsese, ca prin minune, nevătămată. Lângă ea se afla un jgheab de lemn în care nişte bătrâne spălau rufe.
Zburau pe deasupra lor proiectile, bubuia prin apropiere câte-o bombă, ele însă îşi vedeau de treabă. Continuau să
spele, ca şi când asta ar fi fost treaba cea mai importantă, iar celelalte, inclusiv războiul, cu totul minore. Ştiu că m-am întrebat: „Unde-or fi locuind oamenii ăştia?” Apoi, aruncând o privire în jurul meu, am zărit sumedenie de ochişori de copil căscaţi la mine de sub pământ, prin crăpăturile unor 349
adăposturi clădite din bârne groase. Exact ca la Nekrasov, dar în variantă vietnameză, şi mai înfricoşătoare. Cerul le devenise atât de duşmănos oamenilor acestora, încât a trebuit să se vâre cu toţii sub pământ. Nguen a sporovăit ceva în limba lui cu bătrânele, mi-a zâmbit, scuzându-se parcă, şi-a plecat în fugă spre locul unde i se afla logodnica.
Deodată însă, a izbucnit un tunet, o jerbă neagră de pământ răscolit a zburat în sus, unda de şoc m-a doborât la pământ; scuipând din gură frunze şi fărâme de lut, am zărit corpul lui Nguen trântit pe jos, iar capul lui venind de-a rostogolul spre mine… Bătrânele continuau să spele şi să-şi stoarcă rufele, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. Osteniseră de câtă
moarte văzuseră. Şi uite, atunci m-a cuprins, pentru prima oară în viaţă, groaza aceea muierească. Groază nu pentru mine. Groază de ce poţi face cu zâmbetul unui om, retezându-l brutal de trupul lui. Am început să urlu cu glas neomenesc şi să mă zvârcolesc pe pământ ca o epileptică. Iar când mi-am revenit, le-am văzut pe bătrâne aşezând, eu mâinile lor, ude încă de la spălat, trupul şi zâmbetul lui Nguen pe o targă, şi ducându-le, tăcute, de acolo. În arma lor, tăcută şt ea, mergea o tânără, semănând cu Nguen de parcă i-ar fi fost soră, pesemne logodnica lui. Am ambalat ca o somnambulă motorul „G.A.Z.” ului şi am luat-o din loc, fără să ştiu încotro mă duc. Foarte curând, am zărit pe firul drumului o baterie antiaeriană, camuflată cu nişte crengi.
Am oprit maşina, m-am dus către unul dintre tunuri, l-am îmbrâncit pe militarul vietnamez de-acolo şi-am vrut să trag în sus. spre cer, deşi nu ştiam cum trebuie s-o fac. Soldaţii aceia mititei, vietnamezii, s-au agăţat ciucure de mine, apucându-mă de mâini, strigând şi arătându-mi prin semne că nu-i voie… Tocmai de aceea, dragă Ivan Ivanovici, nu-mi place nici mie să văd copiii jucându-se de-a războiul…
Sfârşindu-şi istorisirea, Iulia Sergheevna îşi aprinse o nouă
ţigară.
— În copii îşi află expresia instinctul de imitare a eroismului… Fără eroism, viaţa s-ar reduce la ceea ce se 350
cheamă traiul cotidian, observă Kolomeiţev.
