— Şi cam care ar fi ele? întrebă Kolomeiţev fără să-şi ia ochii de la râu.
338
— Ar fi că acolo îi ordine mai multă.
— Să ne ferească Dumnezeu de-o ordine cum a fost la Dachau sau la Oswiecim… rosti cu un zâmbet amar Burstein.
— Ei, n-o lua aşa, Boris Abramovici! Ordinea clădită pe oseminte îi, desigur, o mârşăvie. Eu vorbesc despre altceva.
Despre firea noastră… Sistemul nostru ar trebui să se sprijine, aş zice, pe-o bună organizare, dar firea noastră îi din cele mai neorganizate. Tocmai de aceea, ca să zic aşa, de-avem nevoie de-o cracă, doborâm întreg copacul. Pe degeaba… Un copac care după aia stă să putrezească, neluat de nimeni în seamă… Câtă vreme el ar fi putut să rămână în picioare, să le dea mal departe oamenilor umbră şi oxigen de respirat. Poate d-aia am şi născocit, drept scuză pentru noi, zicala: „Când tai pădurea sar şi surcele”. Păi din surcele, frăţioare, nu mai poţi să înalţi o pădure, aş adăuga eu la zicala asta. Bogăţia naturii noastre, ea e cea care ne-a cam stricat. Ne-am răsfăţat marile întinderi ale ţării, d-aia nu ştim să preţuim fiece crenguţă, cum fac ăia de prin Europa, ori din Japonia. Uite, pentru că veni vorba, să vă zic o treabă cu japonezii… Într-o vreme am lucrat pe fluviul Lena, la exportul de cherestea pentru japonezi. O vreme am stat să jupuim de coajă fiecare copac, ca să arate cheresteaua noastră, sovietică mai acătării, acolo, în Japonia. Pe urmă, hop, vine la noi un reprezentant de-al lor şi, foarte politicos, totuşi protestează: „Vă rog, tovarâs, să nu mai zupuiţ coza de la copaţ…” Am bănuit că o fi vorba de-un substrat politic şi l-am întrebat: „Da pentru ce fel de probleme strategice aveţi voi nevoie de coaja copacilor?” „Poi pentru aşa problem stratezic avem nevoi ca din coza vostaa sovetica vom faţe bluziţe de nailon, iar domnisorele vostre, tovaris, vor sta pe urma la coda să le cumpere…” Ei, aţi văzut cum e cu delăsarea asta, a noastră? La urma urmei, şi problema „cozilor”: de ce n-au dispărut încă pe la noi? Pentru că am fi săraci? Asta-i o
„tâmpenie”, cum ar fi zis japonezul. Pământ mai bogat ca al nostru nu se află. Da ia uitaţi-vă ce se petrece prin gări: 339
doarme lumea claie peste grămadă. Ca şi când s-ar bejeni cu toţii de urgenţă. Doar că-i o bejenie cam stranie: pleacă toţi deodată, da în direcţii cu totul diferite. O adevărată epidemie de strămutări. Da din ce cauză? Uite, eu, ca să fac rost de-un motor pentru barcă, unde credeţi că m-am deplasat? Tocmai la Moscova. Aprobarea stabilirii într-un anumit oraş e copilul lipsei noastre de organizare. Dacă s-ar revoca aceste aprobări, Moscova, de pildă, ar ajunge pe dată cât cinci New York-uri, şi totuşi o ţară e ca un trup: toate vinişoarele lui sunt legate una de alta. Păi ce fel de trup ar fi acela al cărui cap s-ar umfla cât o varză, iar picioruşele i-ar rămâne firave, ca nişte chibrite? Când ne-om organiza oare şi noi ca oamenii?
— Lasă, industrializarea doar ne-am priceput s-o realizăm.
Ne-am organizat, nu-i aşa? Şi-am câştigat şi războiul. Din nou ne-am organizat, îşi înăspri glasul Kolomeiţev. Deşi, în multe privinţe, sigur că ai dreptate, Ivan Ivanovici… Niciun popor însă nu-i scutit de neajunsuri, aşa cum nu există nici oameni care să nu le aibă…
— Nu tăgăduieşte nimeni treaba asta, păru să cedeze Ivan Ivanovici Zagranicinîi, dar în realitate, o ţinea pe-a lui: totuşi cum s-o înţeleg? trebuie oare să aşteptăm un nou război ca să ne organizăm şi noi cum se cuvine?
— Ai întors-o bine… zâmbi în colţul gurii Kolomeiţev. Să-ţi fie clar însă că şi pe timp de pace trebuie să ştii a trăi la fel ca-n vreme de război. Războiul este esenţa dezgolită a vieţii.
Iar esenţa vieţii e lupta pentru viaţă…
— Stop, stop, stop, Viktor Petrovici. Aici am ajuns cu dumneata la o bifurcaţie, scutură din cap Ivan Ivanovici Zagranicinîi, imprimând motorului o cadenţă mai regulată.
Fireşte că uneori îmi amintesc şi de război, aş zice, cu un fel de alean: cum ne cuceream victoria cu propriul nostru sânge, cum scriam scrisori către cei de-acasă unul pe spatele celuilalt. Că odată mi s-a întâmplat să rup hârtia scrisorii cu creionul chimic, de mi-a rămas imprimată semnătura pe rubaşca unuia: „Al tău Jorik”. Altă dată am avut prilejul să-l 340
întâlnesc chiar pe mareşalul Jukov, să-l ospătez cu carne conservată, deschizând cutia cu propria mea baionetă… De fapt, nu după războiul ca atare tânjeşti, ci după frăţia aceea ostăşească… Şi-apoi, cum să nu te cuprindă amarul, când blestematul ăsta de război a nimicit douăzeci de milioane de suflete… Războiul e un vălmăşag atât de sângeros, că viaţa paşnică nu se cade să-i semene. La război rânduiala se face prin ordin, deşi nici ordinele nu sunt totdeauna de folos. O
asemenea rânduială nu mi-aş dori-o nici pentru mine, nici pentru alţii. Rânduiala trebuie să provină din noi înşine, din conştiinţa noastră, iar nu din ordine. Nu e cazul, desigur, să
fii prea molâu, însă cruzimea fără de noimă trebuie s-o pedepseşti cu cruzime.
„Ia te uită ce poate Ivan Ivanovici!… gândi Veazemskaia cu uimire şi teamă în acelaşi timp. Eu îl credeam doar un ins glumeţ, mucalit… ca să vezi ce pot ascunde uneori glumele!”
Kolomeiţev şi Burstein însă nu erau miraţi. Luptaseră la rândul lor, amândoi, şi ştiau că nu este cazul să-ţi fie teamă
de războiul care a trecut, după cum nu trebuie să te sperie glonţul care a şuierat pe lângă tine. Dacă l-ai auzit şuierând, înseamnă că nu te-a ucis. În afară de asta, după ce războiul luase sfârşit, se dovedi că pentru fiecare din cei ce participaseră la el acesta se arătase a fi cu totul deosebit de felul în care îl simţiseră ceilalţi. E şi asta o particularitate a lui, a războiului.
— Cât de drept e să pedepseşti cruzimea cu cruzime şi dacă poţi să stabileşti chiar tu măsura pedepsei e o problemă
foarte complicată… medită cu glas tare Burstein, aplecându-se peste bordul bărcii, ea să-şi umple cana cu apă din râu. S-ar putea ca astfel însăşi dreptatea să capete cruzime şi să
înceteze a mai fi dreptate. De fapt, războiul îţi oferă uneori situaţii atât de neaşteptate, încât eşti nevoit să le rezolvi cu iuţeală fulgerătoare, bazându-te nu atât pe conştiinţă, cât pe un fel de instinct al conştiinţei. Tu ştii, Ivan Ivanovici, că eu am fost în timpul războiului aghiotant. Aghiotantul unui general. Comanda pe vremea aceea un corp de armată de 341
cavalerie…
— Eşti în stare mata… să umbli călare, Boris Abramovici?
făcu neîncrezător Ivan Ivanovici Zagranicinîi.
— Sunt, zâmbi Burstein. M-au trecut la cavalerie pentru că ştiam limba germană. Şi uite că m-am deprins…
— Ba încă foarte bine, confirmă pe un km glumeţ
Kolomeiţev. Fie-ţi ştiut, Ivan Ivanovici, că am umblat călare împreună cu dumnealui întreg Altalul… Ridica mostrele de roci de jos, fără a coborî din şa: cu dinţii…
— M-da… îşi reluă Burstein vorbe, aflându-ne noi, deci, în Bielorusia, am nimerit într-o încercuire. În jurul nostru, numai mlaştini şi nemţi. Caii erau flămânzi, oamenii aşijderea, muniţiile pe sfârşite, legătura cu ai noştri întreruptă. Nemţii ne aruncau manifeste din avioane, iar ai lui Vlasov ne îndemnau prin difuzoare că ne predăm.
Propaganda ăştia şi-o alcătuiseră într-un mod tare viclean:
„Care dintre voi nu-i poartă pică puterii sovietice? Avut-a careva măcar un membru din familie nearestat? Şi-atunci, de ce apăraţi toate astea? De ce vă periclitaţi viaţa?” Generalul meu era un om vârstnic, luptase încă în armata lui Budionnîi. Într-o zi îmi mărturisise că reintroducerea în armata noastră a epoleţilor a fost pentru el un fapt de neimaginat. Se obişnuise, adică, în timpul războiului civil, tocmai epoleţii să-i ţintească cu sabia. I-a adunat generalul pe toţi comandanţii şi le-a spus: „Pică poate că om fi purtând noi, numai că dumnealor greşesc: Patriei noi nu-i purtăm, nu-i putem purta pică. Chiar dacă au existat la nod unele erori, apoi nedreptatea lor, a fasciştilor, e de-o sută de ori mai rea ca a noastră, căci până şi rădăcinile ei sunt infame.
Şi ea va fi smulsă din rădăcini. Iar Vlasov e un trădător şi va fi spânzurat. De apărat nu ne vom putea apăra. Ca atare, trebuie să încercăm a sparge încercuirea…” „Păi cum s-o facem, a dat glas şeful de stat-major, dacă întreg spaţiul dintre corpul nostru de armată şi nemţi e plin de unităţi disparate şi demoralizate?” „Vom încerca să-i trezim din amorţeală…” a zis generalul. „Şi dacă nu vom izbuti?” a 342
insistat şeful de stat-major. Chiar în noaptea aceea am pornit călare, numai generalul şi cu mine, spre focurile de tabără
care se aţineau mai către corpul nostru de armată. Noi asemenea focuri nu aprindeam, ca să nu le oferim nemţilor posibilitatea de a trage în noi. Cei aflaţi însă între noi şi nemţi le aprindeau, şi-n felul ăsta nu se demascau numai pe ei, dar ne demascau şi pe noi. Mi-am dat seama la un moment dat că-n sufletul generalului se-ncinge o furie de vechi budionnovist. Când i-am văzut însă pe cei aşezaţi în jurul focurilor, furia i s-a potolit pe dată. Nebărbieriţi, buhăiţi de foame, asurziţi de bombardamente, cu priviri năucite, de victime, şedeau cu toţii în capul oaselor sau culcaţi, direct în noroi. Şi a pornit generalul de la un foc de tabără la altul, le-a explicat tuturor cu blândeţe că a doua zi la ora cinci fix, când va semnaliza racheta, trebuie să pornească şi ei să
spargă împreună cu noi încercuirea. Cei de la focuri însă
parcă nici nu l-ar fi auzit: n-a schiţat nimeni nicio mişcare.
Nu s-a mai putut stăpâni generalul şi le-a tras o înjurătură
de vechi cavalerist: „Mă auziţi, mă, mama voastră aşa şi pe dincolo, au ba?” A doua zi, la cinci dimineaţa, când s-a lansat racheta, iar nu s-a mişcat niciunul. A ordonat generalul să se tragă peste capetele lor o rafală de mitralieră.
