pe undeva mirosul ăla, mi se şi face greaţă. Al treilea a fost un pilot de zbura cu elicopteru’. Aista a vrut de-adevăratele să se-nsoare cu mine. I-a plăcut că eram muncitoare, supusă. Şi că n-aveam şcoală destulă i-a plăcut. Avea omul nevoie de-o servitoare, doar cu numele de nevastă. Ce-i drept, îşi conducea elicopterul cu mult curaj, da ştiut e că şi ticăloşii pot avea curaj într-înşii. De bani era lacom, de-l apucau năbădăile, nu ca ceilalţi piloţi… Făcea speculă şi cu blănuri. Umblând cu elicopterul, le cumpăra pe nimica de pe la diferite gospodării vânătoreşti şi le vindea de trei ori mai scump la Irkutsk. Tot curajul lui din văzduh se sfârşea cu-n plan pământesc din cele mai mizerabile: să cumpere o casă
pe malul Mării Negre şi să închirieze camere la turişti, iar eu să le fac ăstora de mâncare şi să le spăl prostirile. Atâta lăcomie de bani era într-însu’, că nici copii nu voia să aibă.
Or, dacă un bărbat nu-şi doreşte copii de la e femeie, se poate oare spune c-o iubeşte? Cât despre al patrulea…
— Kalia… Ce faci tu cu mine, Kalia… izbucni Keşa în lacrimi, cutremurat de cruzimea ei faţă de el şi faţă de ea însăşi.
— Ascultă, prietena mea dragă, singura pe care o am, ascultă… Al patrulea…
— Nu trebuie, Kalia, nu trebuie… Ai milă de tine…
— De mine nu mi-e milă. De tine – fie. Vezi, dară, cam cine îs eu: numa’ subt un tractor n-am stat întinsă… Am să-ţi mai zic despre doi, atât cu unul dintre ei s-a-ntâmplat din vina mea. Era student, un băieţandru, încă nedat la rele, cam cum îi Laciughin al nostru. Nu, n-a fost chiar el, nu-ţi fie teamă… Mi-a fost milă de el! Că-i năpădiseră coşurile obrazu’. Da parcă avea el nevoie de asta, fără dragoste? Vezi ce treabă urâtă a fost: întâi m-au stricat alţii pe mine, ca după aceea să-i stric eu pe alţii, parcă din răzbunare. Mai bine ar fi suferit băiatul, cu coşurile alea ale lui, da’ să fi-ntâlnit după aceea adevărata dragoste. I-am vrut binele, da’
poate i-am făcut un rău. Şi-apoi, a priceput că am făcut-o din milă şi, pesemne, m-o fi urât. De fapt, din pricina asta 332
am prins şi eu ură pe mine însămi. Nu-i voie să faci aşa ceva din milă… Iar celălalt… Ţine-te bine, prietena mea dragă, singura pe care o am… Celălalt n-a fost altul decât Viktor Petrovici… Kolomeiţev, carevasăzică. Şi, ca s-o spun pe a dreaptă, mie mi s-au aprins călcâiele după el că nu seamănă
cu alţii: îi deştept, are putere-n el. Numai că deşteptăciunea şi puterea – ca şi curajul ăluia cu elicopterul – nu înseamnă
încă întreg sufletul… Ce-i drept, spre deosebire de pilot, de bani nu-i pasă câtuşi de puţin… Asta m-a făcut să-l respect… Numai că m-a cam înspăimântat gândul că uneori nu-i pasă nici de oameni, mai ales de-alde noi, muierile. Cum i-a întors, de pildă, sufletul pe dos odinioară bietei Iulia Sergheevna! Într-o zi, nu s-a putut stăpâni şi mi-a povestit plângând tot cum a fost… Mie doar o dată mi s-a întâmplat cu el… Eram lângă o sondă… Şi ştii? C-o mână mă ţinea-mbrăţişată, iar cu cealaltă îşi ţinea şi în acele clipe ciocanu’
geologic. Ca îndată, când mie încă îmi mai sălta inima în piept, să-mi şi zică: „Dacă n-ai să-ţi ţii gura, te dau afară de la noi…”. Căci la el puterea îi mai presus de bunătate. Îi face plăcere să-i supună pe oameni. Iar, cu femeile, treaba asta îi şi ea pentru el un mijloc de supunere…
— De ce, Kalia? De ce loveşti în mine? suspină Keşa, îngropându-şi obrazul în palmele sale mici, de fată.
— Nu lovesc în tine, Keşa. În mine lovesc. Lovesc fiindcă o merit. Ca tu să nu te-ndrăgosteşti de-o scârbă ca mine, să
nu-ţi întristezi sufleţelu’. Nu sunt demnă de tine, Keşa, asta vreau să spun… Tu o să mai fii iubit în viaţă… Da pe mine de-aci încolo n-ai să mă mai poţi iubi… La asta am şi vrut s-ajung…
Şi Kalia, aşezând mai bine pufoaica ce lunecase de pe cocoaşa flăcăului, se lipi şi mai strâns de el şi-o podidiră şi pe ea lacrimile. Keşa, în schimb, încetă să mai plângă.
Pentru prima oară îi fu dat s-o vadă pe Kalia pierdută, lipsită
de apărare, şi asta îi uscă pe dată lacrimile, îl făcu să se simtă puternic.
— Ba am să pot, zise el. Totdeauna am să te pot iubi. Îmi 333
spuseşi adineaori că mi-am născocit chiar eu cocoaşa. Şi ştii că şi tu ţi-ai născocit una. Că tu n-o ai. Crezi că n-am dat şi eu în viaţă de oameni răi?… Numai că nu pe de-alde ăştia se razimă lumea.
Kalia îşi apăsă obrajii de genunchii lui şi rosti printre lacrimi:
— Să nu mori mâine, Keşa. Niciodată să nu mori.
— N-am să mor, zise el. Acum, eu nu am voie să mor.
— Vin’ cu mine, dacă zici că nu-ţi fac silă… îl chemă Kalia.
— Nu. Lasă… se împotrivii Keşa. Ţie nu ţi-e decât milă de mine. Or, ai spus-o chiar tu adineaori, asta nu trebuie s-o faci din milă.
— De tine n-are de ce să-mi fie milă, ripostă Kalia. Eu cred că te iubesc. Numai că nu prea ştiu ce-i asta, Keşa… Zău, nu pleca mâine cu barca… Mi-e teamă că să te pierd.
— Să nu-ţi fie teamă… şopti Keşa. Am să mă-ntorc…
Aproape că nu şi-au dat seama de ivirea zorilor. Un abur alb, abia colorat de soarele încă nevăzut, lunecă peste apa râului de-a lungul căruia aveau să pornească bărcile.
Deodată, moviliţa dintre umerii lui Keşa simţi brusc o privire străină ce parcă ar fi străpuns pufoaica cu care erau acoperiţi el şi Kalia. Keşa întoarse capul şi îl văzu pe Eduard Sitecikin cu rucsacul în spate. Sitecikin schiţă cu răutate un zâmbet născut din bucuria josnică de a se şti stăpân pe o taină a altcuiva, pe un fapt, după cum îşi zise, caraghios, dar de pe urma căruia ar putea, totuşi, să tragă în viitor şi unele foloase. Kalia se ridică şi se-ndreptă spre el ca o ursoaică
ridicată în două picioare şi hotărâtă să-şi apere puiul.
Sitecikin zâmbi ironic, dădu din umeri cu o indiferenţă
afectată şi pieri în adâncurile taigalei. „Quasimodo şi Esmeralda de prin partea locului”, râse în sinea lui Sitecikin, iar în creierul lui mic, dar bine orientat, apăru pe loc ideea că
în curând, printre altele, va povesti şi această întâmplare pitorească şefului spre care o pornise, ba va trage la sfârşit şi o concluzie întristătoare: „După cum vedeţi, echipa a ajuns la o totală descompunere”.
334
Părăsindu-şi tovarăşii de lucru, Eduard Sitecikin îşi continua, energia, drumul spre luminosul său viitor.
Zorii zilei au marcat însă continuarea, independentă de voinţa lui Sitecikin, a vieţii de toate zilele, trăită atât de întreaga omenire, cât şi de mica ei părticică pe care o reprezenta tabăra geologilor. Kalia se şi apucase să aţâţe focul şi trebăluia acum, pregătind micul dejun, iar Keşa, făcându-şi de lucru la unul dintre motoarele bărcilor, arunca în răstimpuri câte-o privire spre acel. foc de tabără şi surâdea, însă cu atâta sfială, de parcă întreaga omenire i-ar fi urmărit expresia feţei.
Cât despre Kolomeiţev şi Burstein, aceştia se bărbiereau în faţa unei oglinjoare rotunde, agăţată de-o creangă de pin, uitându-se, în aceeaşi oglindă, când unul, când celălalt.
Ciocnindu-şi la un moment dat capetele, râseră cu poftă, ca şi cum controversa lor din seara precedentă nici n-ar fi fost.
Oricare profesionist ştie prea bine că, pornind la o treabă
riscantă, trebuie să fii cu tot dinadinsul proaspăt bărbierit şi vesel. Legându-şi rucsacul, Serioja Laciughin îi arunca lui Kolomeiţev priviri admirative. Primejdia care îi aştepta părea că-l întinerise pe acesta cu zece ani şi în ochi îi sclipeau scântei provocătoare. Iulia Sergheevna Veazemskaia îşi dădu seama şi ea că lupul cel hăituit şi împresurat de bătrâneţe devenise din nou tânăr şi zvelt, ca odinioară, când ieşise cu ea, dansând, în coridor şi o proptise apoi eu capul de telefonul din perete.
