Faptul că am fost în permanenţă ocupat nu-mi poate sluji drept justificare. Preocuparea permanentă a adulţilor trebuie să fie copiii.
— Ce temei ai tu să mă socoteşti ticălos?
— Tu eşti mai înfricoşător decât un ticălos cu trecut. Tu eşti un ticălos cu viitor.
— Şi tu te temi că viitorul luminos pe care îl construieşti va aparţine unor ticăloşi?
— Nu. Slavă Domnului, nu toţi cei din generaţia ta sunt ca tine. Chiar la şcoala unde ai învăţat au existat nişte băieţi minunaţi: Laciughin, Krivţov… Pe mâna unora ca aceştia poţi lăsa ţara. Pe mâna unora ca tine însă – e o treabă care te îngrozeşte.
— De ce-ţi inspir asemenea groază?
— Îmi inspiră groază faptul că unul ca tine s-a născut în condiţiile socialismului. Lumea capitalistă eu n-o cunosc prea bine, totuşi am avut prilejul să fac şi câte-o călătorie.
Acolo, carierismul nu este socotit o ruşine. Dimpotrivă, este stimulat, i se face reclamă, este considerat o virtute. Am avut ocazia să citesc cartea lui Ford intitulată Viaţa mea. Ideea principală a carierei sale a constituit-o cariera însăşi şi altceva nimic. Noi însă trăim în socialism. Iar socialismul, ca idee, aşază principiile morale mai presus de carieră…
— Asta ca idee… Dar ca realitate?
— Realitatea are multe feţe. Una din ele eşti tu. Carieriştii noştri sunt mai făţarnici decât cei capitalişti. Căci pentru a face carieră, capitaliştii nu trebuie să se prefacă a fi călăuziţi 318
de principii morale. Dacă tu, de exemplu, ai fi întrebat la examen de ce vrei să urmezi institutul respectiv, ai pregeta, fireşte, să răspunzi: „Ca să fac carieră”. Un american însă nu s-ar jena s-o spună. Pe când tu te-ai strădui să apelezi la principii morale. Ai stigmatiza reacţiunea internaţională. L-ai califica pe Churchill drept un duşman înrăit. Ai aduce citate potrivite din Litvinov89 şi Maiski90. Dar între ei şi tine există o prăpastie morală. Căci ei au avut idealuri. Tu însă nu eşti prost. Tu înţelegi bine că a avea idealuri e o treabă
neavantajoasă, căci presupune lupta în numele acestora.
Totodată îţi dai seama că e avantajos să te prefaci a avea idealuri. Şi tu cunoşti regulile jocului. Mă întreb: oare ai să
reuşeşti, într-adevăr, să vorbeşti în numele poporului pe care îl dispreţuieşti, în numele lui Vasiutkin, a cărui proteză nu vrei s-o iei cu tine, căci ţi se pare incompatibilă cu eleganţa ta? Carieriştii sunt clasa cea mai antipopulară. Ai binevoit să
mă întrebi adineaori ce legătură ai tu cu proteza asta, a lui Vasiutkin. Dar ce legătură ai tu cu Puşkin, cu Lev Tolstoi?
— Iar Lev Tolstoi?
— Da, iar Lev Tolstoi. Mereu Lev Tolstoi… De fapt, ce te leagă de acei soldaţi care au murit pentru tine în timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei? Cine eşti tu? Îţi dai tu oare seama în ce ţară te-ai născut? Ce ştii tu despre ea?
De ce îţi este ea cu totul indiferentă? Doar nu te-ai născut astfel… Ceva te-a făcut să fii aşa… Ce anume? Nu izbutesc să-mi dau seama. Iar dacă aş izbuti, aş face totul ca să
nimicesc acest ceva… Seleznev-senior vorbea cu fermitate, cu asprime. Auzindu-şi însă propriile cuvinte, gândea, derutat:
„Dumnezeule, dar ăsta e fiul meu… Iar dacă e fiul meu, înseamnă că vina e a mea… El aproape că nu mă ascultă.
Poate că nu găsesc eu cuvintele potrivite? Poate că noi am învăţat să învingem, să construim, dar încă n-am învăţat să
89 Litvinov, Makaim Maksimovici (1878—1951) – diplomat şi om politic sovietic.
90 Maiski, Ivan Mihailovici (1904—1973) – istoric, diplomat şi publicist sovietic.
319
găsim acele unice cuvinte posibile, care să ne ajute să nu ne scăpăm din mâni copiii?” În copilărie am suferit de foame.
Asta însă m-a călit. Eu nu mă tem de nimic. Pe când tu ai dus-o mai bine, dar ai devenit mai rău.
— Noi avem alte exigenţe. Noi am depăşit limitele necesităţilor voastre. Asta-i dialectica, zise Seleznev-junior.
— Dar nu poţi depăşi limitele conştiinţei… Tu ai şi ajuns un birocrat… Mai bine zis, eşti un birocrat potenţial. Desigur, de un tip nou, perfecţionat. Căci carierismul reprezintă unica ideologie a birocraţilor. Sau, mai degrabă, jilţologia. Forma jilţului poate fi din cele mai moderne – asta nu schimbă cu nimic problema… Odinioară birocraţii erau de alt soi, erau mai primitivi. Cât de mult îi uram pe aceşti incapabili, cu trendurile lor de gabardină şi pălăriile de velur, care îşi vârau nasul în producţie, în producţia de care n-aveau habar. Când am fost promovat şi vârât cu capul într-o mlaştină de hârţoage, ştiu că m-am înfricoşat: dar dacă voi ajunge la fel ca ei? Se pare că n-am ajuns totuşi, deşi teama asta mă mai încearcă şi azi. Azi însă birocraţia s-a modernizat şi ea dimpreună cu tehnologia. Nu mai are aerul provincial de altădată. A mai învăţat carte. Se îmbracă mai bine. A căpătat un aspect exterior corespunzător oricărui meridian. A devenit mai cinică… Tu ai să intri, te pomeneşti, şi în partid, în partidul ai cărui fondatori făceau totul ca să-l cureţe de carierişti. O, de te-ar fi văzut Lenin! Eu îţi doresc o nenorocire. O mare nenorocire. Una care să te dea cu botul de pământ, de pământul pe care tu nu-l cunoşti şi nici nu vrei să-l cunoşti. Poate doar în felul ăsta ai să te mai trezeşti niţel…
„Unde am ajuns, gândi Seleznev-senior. Îi doresc o nenorocire propriului meu fiu. Încerc, vasăzică, să mă
descotorosesc de vina ce-o port în ceea ce priveşte educaţia Ivii, prin a-i dori o nenorocire? Oare nenorocirea să fie unicul dascăl în asemenea cazuri? Şi-apoi, ţip la el, îl acuz. Dar un dascăl care ţipă nu-i bun de nimic… Sunt necesare argumente, nicidecum ţipete şi acuzaţii. Dar care să fie 320
aceste argumente?”
În spatele lui Seleznev-senior uşa se trânti cu atâta putere, încât portretul lui Ringo Starr, agăţat de ea de partea astălaltă, se desprinse şi căzu jos. Umblând de-a buşilea, Seleznev-junior începu să caute pioneza prin jungla moale a covorului cu lama peruviană, se înţepă la deget şi deodată, uitând pentru ce căuta pioneza, rămase împietrit, cuprins de un sentiment, până alunei rar încercat, de singurătate şi spaimă. Ultima oară când îl mai încercase a fost în primăvara anului trecut, când clasa lor plecase în excursie la Kaluga şi când el, Seleznev, s-a pomenit trecut pe planul doi, chiar în ochii acoliţilor săi, de umbra marelui om91 care trăise acolo.
Dându-şi capul pe spate, elevii stăteau pe malul râului ce trecea prin preajmă şi priveau o uriaşă şi adevărată rachetă
al cărei trup alb părea că încearcă să se smulgă din schelăria roşie de susţinere, spre a se avânta în imensitatea albastră a bolţii, presărată cu petice de nori. Şi deodată răsună un pârâit slab ce se transformă tot mai rapid într-un bubuit nu tocmai puternic, dar care se intensifica şi el, de parcă în trupul rachetei începeau a se trezi tainice forţe reactive.
Elevii încremeniră, ca şi când s-ar fi aşteptat să se petreacă
chiar atunci o minune şi racheta să-şi ia zborul. Era însă o iluzie auditivă. Zgomotele veneau de jos, din albia râului.
Elevii se repeziră într-acolo, înotând prin zăpada afânată, poroasă şi din nou rămaseră locului în faţa uimitoarei privelişti pe care le-o oferi ivirea a nenumărate crăpături în blindajul de gheaţă al râului, pe care se întrevedeau şiruri de urme omeneşti, linii şerpuitoare lăsate de sănii şi schiuri, încă nu era vorba de acea veritabilă smulgere din loc a platoşei de gheaţă, când sloiurile se încalecă şi se scufundă
unul pe celălalt, totuşi gheaţa plesnea văzând cu ochii, astfel încât, la un moment dat, un baston de schi, uitat acolo de cine ştie cine, se află aşezat cu vârful său ascuţit, metalic, şi cu cerculeţul de aluminiu peste care se încrucişau cureluşele de meşină, pe un sloi, iar cu mânerul prevăzut cu un laţ de 91 Referire la Konstantin Eduardovici Ţiolkovski (1857—1935).
321
piele pe un altul, legând parcă între ele cele două sloiuri pe deasupra fâşiei negre a spărturii ce se lărgea mereu. Privind, câteva clipe în urmă, racheta şi încercând din răsputeri să se facă din nou luat în seamă de ceilalţi, Seleznev-junior se întrebase: ar putea el oare să suporte o şedere de un an sau de şase luni în Cosmos, şi îşi spusese că ar putea. Dar posibilitatea de a-şi demonstra vitejia în cuprinsul Cosmosului era prea depărtată, astfel încât, hotărându-se într-o clipă, îşi dădu jos canadiana, o zvârli în braţele unuia dintre acoliţii săi ce stăteau din nou cu ochii ţintă la el şi sări pe gheaţă, ca şi când ar fi făcut pe seama asta cu cineva o prinsoare, deşi o asemenea prinsoare n-o făcuse cu nimeni, şi porni înainte, ajungându-i la urechi şi sporindu-i parcă şi mai mult însufleţirea cotcodăcitul disperat al dirigintei lor:
