albăstrui, prost fiert, înfipt într-o furculiţă îndoită:
— Să nu te preocupe viaţa literară. Să te preocupe viaţa ca atare. Nu te vârî în nicio turmă, în niciun cârd. Impotenţii, oricât de mult s-ar lipi unul de celălalt, tot nu vor naşte nimic. Nu asculta de niciun fel de sfaturi, nici măcar de sfaturile mele. E bine că nu te văd abătut: tare m-am săturat să văd aşa ceva la tinerii moşnegei. Dar nici de vioiciunea tâmpiţilor văd că nu suferi. Fireşte, aşa cum spunea Svetlov,
„viaţa a născocit şi cântece noi”. Pe urmă însă tot el a izbucnit, parcă fără voie, cu „ Grenadă, Grenadă, Grenadă a mea…” Am avut şi eu o Grenadă: războiul… Iar dumneata trebuie s-o ai pe a dumitale. Nu există poeţi fără o Grenadă a lor…
Krivţov îl însoţi pe conducător acasă, iar acesta nu mai înceta să vorbească, de parcă ar fi vrut să sădească în 85 Aluzie la celebra imagine metaforică a Rusiei din romanul Suflete moarte de Gogol.
304
Krivţov tot ce nu izbutise el însuşi să ducă la capăt.
În timp ce-şi urmau drumul, dinspre celălalt trotuar răsuna brusc un ţipăt de femeie. Ulicioara era îngustă, astfel încât, în lumina galben-murdară a felinarului, cei doi izbutiră
să zărească o femeie tânără, cu un batic de voal pus peste bigudiuri şi papuci vechi de casă în picioare, vânzolindu-se cu un ins mărunţel, beat, îmbrăcat cu maiou şi pantaloni de pijama, care o lovea prosteşte, cu neîndemânare, încercând totodată să scape din mâinile femeii ce se agăţa de el cu disperare. Krivţov dădu să se repeadă într-acolo.
Conducătorul îl apucă de mânecă.
— Nu te băga, Krivţov..;
Dar tânărul i se smulse din mâini, traversă în fugă
ulicioara şi îl îmbrânci pe bătăuş spre peretele julit al casei, de sub a cărei tencuială căzută se întrezăreau nişte şipci putrezite. Bărbatul era atât de cherchelit, încât, lovindu-se cu spatele de zid, lunecă de-a lungul lui şi se prăvăli pe trotuar, rupând şi o bucată, ce abia se mai ţinea, dintr-un burlan de tablă. Femeia răcni cu şi mai multă putere şi dădu fuga să-l ridice, manifestând faţă de cel căzut o nemaipomenită tandreţe.
— Miliţia! îl bate pe bărbatu-meu! Huligani blestemaţi!
Proptind cu chiu, cu vai de perete ceea ce se chema a fi bărbatul ei, înşfăcă frântura de burlan şi se repezi spre Krivţov, înălţând-o ca pe un buzdugan. Tânărul nu izbuti să
se ferească, şi lovitura îl nimeri drept în cap. Totul i se învârti pe dinaintea ochilor; felinarul, beţivul în pantaloni de pijama, ce rânjea prosteşte, ochii furioşi şi speriaţi în acelaşi timp ai femeii, colţii bigudiurilor din capul ei. Încercă un sentiment tulbure de durere şi de ruşine, sesizând totodată absurdul situaţiei. Fu gata să cadă şi se prinse de stâlpul felinarului.
Îşi pipăi creştetul şi, când lăsă palma în jos, văzu că-i plină
de sânge.
— Vasea, oare nu l-oi fi omorât… icni femeia.
Furia i se potoli, făcând loc unei active compasiuni muiereşti. Izbutind să-i smulgă lui Vasea cel incapabil să se 305
mai mişte sticla de votcă băută pe jumătate, i-o turnă lui Krivţov în cap, după care îl bandajă cu baticul de voal…
— Iartă-mă, dragul meu… Zău, iartă-mă… Aveam de rezolvat nişte treburi de familie… Şi dumneata, hodoronc-tronc, dai năvală… Să nu mă reclami la miliţie. Vrei să-ţi dau nişte bani de taxi?
Apoi îl trase grăbită pe Vasea în bezna unui gang din apropiere.
Krivţov îşi reveni cu încetul. Fără voie, îi dădură lacrimile.
Se strădui să nu plângă, dar nu izbuti.
— Da te-a altoit zdravăn, zise conducătorul, venind lângă
el şi dând un şut în bucata aceea de burlan. Solidă
tinicheaua!… Nu vrei să mergem la. „Salvare”?
Tânărul scutură din cap, ferindu-şi ochii.
— E? Cum stăm cu desăvârşirea lumii? mormăi conducătorul. Vezi să-ţi dai acasă cu tinctură de iod. Ai aşa ceva? Că de nu, trecem pe la mine.
Krivţov o porni înainte cu pas nesigur, apoi îşi iuţi paşii din ce în ce mai tare; conducătorul privi lung spinarea lui slăbuţă, ce mai tresărea în răstimpuri. La ceafă i se iţea de sub guler, solitară, o bridă de culoare neagră – agăţătoarea de la jachetă. Curând tânărul dădu colţul şi nu se mai văzu.
„Ăsta ajunge poet. Cu siguranţă… gândi cu nelinişte şi duioşie conducătorul. Nu-i nimic, şi eu am fost bătut. Slobozi un oftat şi îşi trecu servieta burtoasă dintr-o mână în cealaltă. De unde oare s-or fi iscând, totuşi, poeţii?”
306
15
Pe Igor Seleznev, chipurile călătorilor din mijloacele de transport în comun aveau darul să-l deprime. Mai ales dimineaţa, când lumea merge la lucru. Mai ales seara, când lumea vine de la lucru.
„O turmă de rataţi, gândea el, lunecându-şi privirea, cu o rece curiozitate de extraterestru, peste chipurile ostenite ale concitadinilor săi. Toate zilele vieţii lor seamănă una cu alta cum seamănă contoarele electrice de prin apartamente. O
viaţă de du-te-vino între un ham şi un staul… Tu, de colo, de pildă, funcţionar năuc de cap, care stă în faţa mea în vagonul de metrou, lăsând să ţi se vadă de sub pantaloni panglicile azurii ca cerul ale izmenelor… La ce bun ţi-ai cocoţat pe genunchii vârâţi în nişte burlane de pantaloni mica servietă
«diplomat» originară din Ungaria şi prevăzută cu o plăcuţă
gravată pe care stă scris: «Dragului Ilia Ivanovici, cu recunoştinţă, din partea colegilor de serviciu, la împlinirea vârstei de cincizeci de ani», dându-ţi totodată nişte aere, de parcă interiorul acestui «diplomat» ar fi burduşit numai cu teancuri de franci elveţieni? Doar eu văd prea bine că prin crăpătura „diplomatului”, pe care-n zadar te-ai căznit să-l închizi ca lumea, cad pe duşumeaua vagonului picături groase din borcanul de iaurt sau chefir ce s-o îi răsturnat înăuntru, ba ochiul meu experimentat, de veritabil radiolog, întrezăreşte în dreptul borcanului şi un cârnăcior de Poltava, însoţit de două bucăţele de brânză topită. Asta e toată taina
„diplomatului” tău. La asta ai izbutit tu să ajungi… Dar tu, 307
vânzătoare la vreun magazin de galanterie sau normatoare la o fabrică de capete metalice pentru şireturi, tu, care te-ai agăţat de bara metalică a vagonului cu degetele tale durdulii, cu unghii arborând şicul ieftin oferit de vreun salon de cosmetică de prin Orehovo-Borisovo86, date cu ojă aurie! Poţi tu oare să ascunzi prin ce intrigi, vicleşuguri şi strădanii ai izbutit să-ţi procuri tot ce porţi acum pe tine: şi monstruoasa perucă înspicat-albăstruie, adusă de vreun marinar al flotei comerciale din cine ştie ce dugheană de doi bani din Hong-Kong, şi bluza albă, de nailon, fabricată de japonezi, cu ajutorul a tot soiul de chimicale, din rumeguşul unor zade din Iakutia, bluză prin care se întrevede, orice i-ai face, sutienul de-o culoare sinistru-verzuie, şi pantofii de muşama roşie, cu aşa-zisă talpă de plută, meşteriţi prin ulicioarele ce se strecoară printre zidurile de tuf trandafiriu ale Erevanului de către înţelepte mâini armeneşti ce nu vor să cedeze în faţa lipsei de piele şi de talpă? O, cum te dă de gol micuţa lamă-jucărie «Gillette» made in Suhumi, pe care o porţi la gât, agăţată de un lănţuc prea roşcat la culoare ca să fie de aur, împreună cu o cruciuliţă, care este, cine ştie din ce pricină, catolică, precum şi geanta de plastic cu inscripţia „Winston”, în care însă, dacă te-ai uita în interiorul ei, nu se află decât un pachet de ţigări bulgăreşti „Opal”, alături de un acelaşi borcănel de iaurt şi de aceleaşi pătrăţele de brânză topită! O, cât de dornică eşti să te smulgi din salariul tău de nouăzeci de ruble, din bucătăria folosită în comun, cu mirosul ei de peşte prăjit! Ciorapul tău stâng însă, prea vizibil stopat cu acul, e o dovadă a abandonării unor poziţii încă necucerite.
