— Toată aşa-zisa voastră cultură rusească nu e decât o poleială pe cătuşe de sclavi. Veritabilă nebunie în jurul patriotismului. Scânceli în poalele soioase ale babelor analfabete… Ploconeli în faţa unui „popor” născocit! nu se lăsa „poetul de salon”. Frică de democraţie… Lipsă de libertate a spiritului… O intelectualitate puţind a obiele…
Numai Occidentul… Dar Occidentul e păcălit cu basmul privitor la enigmaticul suflet rusesc…
Corespondentul american îi smulse oaspetelui înfierbântat lopăţica dintr-o mână, sticla negolită din cealaltă şi, cu un viguros gest de sportiv, îi făcu vânt spre uşă:
— Shutup!84
Corespondentul suedez clătină din cap:
— Lipadatura…
Lui Krivţov unele lucruri din ţara lui nu-i erau pe plac. Dar dacă nu-i plăcea câte ceva, treaba asta îi provoca durere, un sentiment de vinovăţie, dorinţa de a da ajutor, de a corecta.
Voluptatea demascărilor i se părea dezgustătoare. El îşi dădea seama că până şi adevărul, atunci când e pătruns de ură, se transforma în neadevăr, în minciună. Un poet nu poate să-şi dispreţuiască ţara, cultura ei… Oare a-ţi iubi poporul înseamnă a fi „lingău”?
Exista însă şi un alt soi de oameni, pe care Krivţov îi întâlnea prin preajma literaturii şi care îi provocau acelaşi sentiment de silă: erau cei care proclamau că salvarea nu poate fi găsită decât în „rusism”, considerând totodată că
acest „rusism” constituie doar monopolul lor. Astfel, Krivţov a vizitat şi un alt aşa-zis „salon literar”, ambianta de aici fiind cu totul diferită de cea pe care o întâlnise la cel dintâi.
Pretutindeni, chiar şi în coridor, vedeai icoane vechi, zurgălăi, torcătoare aduse de pe la ţară, iar sub un lampadar, 84 Taci, gura! (engl.).
300
unguresc, se afla aşezat, pe parchetul cehoslovac, un ditamai clopot de biserică. Preopinenţii sorbeau în răstimpuri o băutură făcută din ierburi şi pusă pe masă într-un şip de pe vremea Ekaterinei a II-a, prevăzut cu iniţialele neuitatului Grigori Potemkin. Gazda, un eseist plin de nostalgie, care obişnuia să scrie despre călcarea în picioare a tradiţiilor şi care purta o barbă lungă de rascolnic, povestea că a lucrat o vreme peste hotare, având acolo o ocupaţie la a cărei natură
misterioasă făcea aluzie într-o divagaţie lirică cuprinsă într-unul dintre eseurile sale, folosind cuvintele: „mireasma picantă a riscului”. După aceea, se pare că a avut un eşec şi a revenit în ţară, unde i s-au deschis ochii, el dându-şi seama că are misiunea sacră de „salvare a Rusiei”.
Printre icoanele ce-i împodobeau pereţii apartamentului, erau incluse, ca din întâmplare, şi fragmente ale unei istorii mai apropiate de zilele noastre, sub forma unor fotografii înfăţişând pe Skobelev călare pe un armăsar alb, pe Nikolai al doilea trecând în revistă un şir de cavaleri ai ordinului
„Sfântul Gheorghe”, pe Lavr Gheorghievici Kornilov, precum şi pe Roosevelt, Churchil şi Stalin la conferinţa de la Ialta.
Eseistului îi plăcea să cânte sub acompaniament de chitară
„ Zburaţi voi şoimi, ca nişte vulturi „Sculatu-s-a astăzi Oleg cel viteaz, pe răii chazari să-i răpună…” şi alte cântece vitejeşti, de observat fiind faptul că un refren ca „ Deci pentru ţar şi pentru ţară şi credinţă… strigăm un tunător «ura»” suna cu destulă vioiciune şi cu o vădită nuanţă de actualizare, împotriva căreia eseistul se pronunţa cu atâta vehemenţă în articolele sale privitoare la răii chazari teatrali. Îi mai plăcea eseistului să rostească toasturi în cinstea „ofiţerimii ruse”, lucru pe care îl făcea stând în picioare, ţinând paharul la nivelul umărului, cu braţul întins înainte, şi demonstrând o admirabilă ţinută militărească, atât de puţin potrivită cu barba lui de rascolnic, ce părea lipită, poate ca pe vremea acelei „miresme picante”. Eseistul voia să pară misterios, lucru care însă nu-i reuşea totdeauna, piedică fiindu-i marea mulţumire de sine ce-l trăda din capul locului. Aşa, de pildă, 301
relatându-i lui Krivţov modul în care procurase icoana Sfântului Nicolae făcătorul de minuni şi lăudându-se cu marea lui isteţime, nu făcu prin aceasta decât să se arate într-o lumină din cele mai nefavorabile. Procurase icoana cam în felul următor. De găsit o găsise undeva prin regiunea Vologda, în căscioara prăpădită a unei bătrâne, care locuia acolo de una singură. Băbuţa refuzase să-i vândă icoana, zicând că e o faptă cu păcat. Şi-apoi, fără icoană nici casa nu mai e casă. Atunci, eseistul cumpără căscioara – fireşte, cu icoană cu tot – şi asta numai cu trei sute de ruble. Bătrâna plecă tocmai în insula Sahalin, la o nepoată, nevastă de ofiţer, liniştită fiind că icoana a rămas la locul cuvenit, în casa strămoşească. Eseistul însă duse icoana la el acasă, iar căscioara o vându cu o mie de ruble unui peisagist de la Moscova. Sfântul Nicolae făcătorul de minuni îi dăruise, aşadar, şi suma de şapte sute de ruble.
Cei câţiva poeţi, acoliţi de-ai eseistului, ideologul lor, recitau – trăgând câte-o duşcă din băutura de ierburi – poezii despre sfânta Rusie, poezii lipsite cu desăvârşire de acea puritate eseniniană şi alcătuind doar o împletire de vorbe afectate, chipurile din popor, de sub care ieşea la iveală
aceeaşi ură faţă de „răii chazari”: defăimători, profanatori, vânzători de Dumnezeu, modernişti. Fixându-l pe Krivţov cu privirea ochilor lui mieroşi, în care licărea dorinţa de a-l recruta şi pe el, eseistul glăsuia că pentru arta rusă anii ’20
au reprezentat o orgie a modernismului, călcarea în picioare a tradiţiilor. Cât despre anii ’30, aceştia au reprezentat, în opinia lui, o renaştere. Iar astăzi, întreaga artă ar fi, cică, stăpânită din nou de către cei pe care eseistul îi desemna vag prin cuvântul „ei”. Potrivit afirmaţiilor sale, reieşea că „a sosit timpul să ne salvăm şi să salvăm, a sosit timpul să strângem rândurile”. Krivţov însă nu simţea nicio tragere de inimă să
„strângă rândurile” cu persoane de teapa eseistului. El ar fi vrut să „strângă rândurile” împreună cu Puşkin, cu Maiakovski… De remarcat era şi faptul că, vorbind despre măreţia limbii ruse, ba chişţ în aşa fel, de parcă el i-ar fi fost 302
custode, eseistul folosea cuvinte străine din abundenţă:
— Spiritualitatea metafizică a valorilor naţionale este mai presus de cosmopolitismul agresiv care încearcă să-şi ascundă esenţa sub veşmântul internaţionalismului.
Accelerarea forţată a istoriei a distrus tradiţiile. Ideile străine, improprii spiritului rusesc, au dus la cataclisme sociale lipsite de sens. Haosul industrial a generat haosul sufletesc…
E necesară o mână forte care să stârpească buruienile…
Calea pe care trebuie s-o urmeze Rusia constă într-o autocraţie luminată, unită cu ortodoxia. Dumneata faci primii paşi pe tărâmul literaturii. Ca atare, trebuie să decizi cu cine vei merge: cu ei sau cu noi… Altă cale nu există…
Spiritul rusesc, ne-a învăţat Leontiev, nu are nevoie de-o democraţie debilă, măruntă, ce nu face decât să slăbească
puterile omului.
Din perete, de lângă Sfântul Nicolae făcătorul de minuni, sclipeau hâtru ochişorii beţi, drăceşti, ai lui Vasili Vasilievici Rozanov. Începuse să miroasă a celebra formulă a lui Pobedonosţev, scoasă de la naftalină: „autocraţie, ortodoxie, popor”, a monarhism amestecat cu varianta lui actuală.
„De unde toate acestea? se întrebă Krivţov. Cât de departe sunt ele de adevărata viaţă a poporului, deşi au aerul a reprezenta spiritul popular. La ce-i trebuie rusului aroganţa, mărginirea naţională? Şi asta reprezintă un fel de nesocotire a tradiţiilor. Adevărata intelectualitate rusă n-a fost aşa niciodată” Şi pe neaşteptate, în mintea lui se contopiră şi cinicul pseudo-poet, care îi ceruse o „locomotivă”, şi „poetul de salon”, care îşi bătuse joc până şi de Puşkin, şi acest
„apărător al rusismului”, care fura icoanele unor bătrâne. În ciuda aparentei lor opoziţii reciproce, toţi aceştia erau marcaţi de unul şi acelaşi păcat: de propria lor infirmitate.
Acest infect complex al infirmităţii nu le da pace nicio clipă.
Şi când n-ai suficient talent, recurgi la artificii de ordin social. Setea de glorie, de putere asupra conştiinţelor pur şi simplu îi înnebunea. Nefiind capabili să-şi atingă scopul prin realizarea unor opere de artă autentică, se pretau la acţiuni, 303
diferite între ele, dar toate. la fel de murdare. Un scriitor adevărat pur şi simplu nu are timp pentru aşa ceva: el lucrează. Iar toţi aceşti diavoli, şi mai mari şi mai mititei, nu erau scriitori, ci doar nişte duhuri necurate, zămislite de viforniţele timpului şi care se roteau, invidioase, deasupra troicii85 ce zboară spre o zare viscolită, aproape invizibilă, şi totuşi existentă.
Din fericire, Krivţov avu prilejul să întâlnească şi scriitori adevăraţi şi remarcă la ei o particularitate: nu se invidiau niciodată unul pe altul.
Cu tot bombănitul lui, cu vicleşugurile, cu căutatul nodului în papură, conducătorul cenaclului, era, de fapt, un copil mare, gras şi lipsit de ipocrizie, păstrând şi acum, sub aparentul lui scepticism, o fire capabilă tocmai de acele avânturi împotriva cărora încercase să-l prevină pe Krivţov.
Amintita şedinţă a cenaclului se mută la un moment dat, pe neobservate, la cea mai apropiată pelmennaia. Roşu la faţă
de vinul pe care apucase deja să-l guste, conducătorul îi vorbea acum lui Krivţov, agitând în aer un „pelmen”.
