361
neconfirmată… Mi-a relatat-o un savant… începu prudent Serioja.
— Zi, nu te teme… îl îndemnă Keşa şi, plin de nerăbdare, se trase mai către el, astfel încât barca se legănă brusc.
Uneori, ceea ce-i neconfirmat îi cel mai adevărat…
— Nu ştiu cât e de corectă teoria asta, însă mie mi s-a părut interesantă. Nu prea ţine de geologie, totuşi fără să
apelezi la geologie nu te prea poţi descurca în ea. Poate că în viitor am să lac chiar eu cercetări în direcţia asta.
— Haide, spune odată, îl zori Keşa.
— Pe scurt, echilibrul în care se afla magnetismul pământului ar fi suferit cică odinioară o dereglare. Şi-atunci, maimuţele mai puţin rezistente au suferit o mutaţie… se apucă să-i explice Serioja.
— Asta ce-o mai fi?
Efortul de a înţelege îl făcu pe Keşa să năduşească.
— O deviere patologică. Cum să-ţi zic: o dezvoltare anormală… Maimuţele şi-au pierdut blana, au devenit din punct de vedere al fizicului mai puţin rezistente, mai lipsite de apărare… Instinctul de conservare însă le-a făcut mai inteligente. Creierul a început să li se dezvolte. Au început să
umble în două picioare. Au învăţat să obţină focul frecând între ele două beţe uscate şi-au încetat să mai fie maimuţe: au devenit oameni…
În timp ce celelalte maimuţe au rămas tot maimuţe;. Cam asta-i teoria, Keşa.
— M-da, carevasăzică, tot din maimuţă ne tragem? oftă
dezamăgit Keşa. Da uite că eu m-am simţit pasăre, m-am simţit peşte, m-am simţit arbore, maimuţă însă niciodată…
— Mai există şi alte teorii, îl linişti Serioja. Una din ele consideră că noi am fi urmaşii unor extratereştri… Alta presupune că pământul ar fi creat de către o raţiune supremă a Universului: De părerea asta era Ţiolkovski…
— Acela care a inventat racheta? zise Keşa, bucuros că ştie numele savantului.
— Ţiokovski a fost primul care a legat noţiunea de rachetă
362
de cea de Cosmos, îl corectă cu blândeţe Serioja. Nu toată
lumea ştie însă că el a fost şi un mare filosof.
— Ce-a fost? îngăimă copleşit Keşa.
— Filosof. Adică un om care are idei, îi lămuri Serioja. Un sistem propriu de gândire.
— Bine, dar toată lumea are idei… Până şi proştii… Nişte idei de doi bani, dar ale lor…
— Proştii doar îşi închipuie că au idei proprii. Ideile lor sunt, ca să zic aşa, nişte produse de fabrică.
— Ei, şi ce fel de raţiune supremă ar fi aceea? întrebă
Keşa.
— Ţiolkovski nu i-a dat o definiţie precisă… Ca şi când ne-ar fi lăsat să ne dumirim noi înşine. El socotea că în Univers totul este opera acestei raţiuni şi totul se află într-o strânsă
interdependenţă. Am găsit în biblioteca bunicului meu broşurile scrise de către Ţiolkovski la Kaluga şi le-am citit pe nerăsuflate. Ştii, Keşa, cred că el te-ar fi înţeles când i-ai fi zis că ai impresia propriei tale permanenţe în timp. După
Ţiolkovski, nimic nu dispare definitiv, ci doar ia altă formă
printr-o nouă combinare a atomilor. Ştii, desigur, ce este atomul?
— Cine n-o ştie, de vreme ce există bomba atomică, se simţi Keşa ofensat.
— Şi totuşi atomii reprezintă doar nişte părticele minuscule ale trupului nostru.
— Da sufletul, ne e alcătuit şi el din atomi? stărui cu întrebările Keşa. Când trupul moare, sufletul unde se duce?
— Nu ştiu, Keşa. Vezi cât de puţin cunosc şi eu… Dar de vreme ce chiar murind. trupul nu moare, probabil că nu moare nici sufletul, îi zâmbi cu blândeţe Serioja, care nici nu-şi putuse imagina că va avea vreodată prilejul. să vorbească
despre toate acestea, călătorind pe un neştiut râu siberian, într-o barcă cu miros de smoală, de prelată udă şi de peşte.
— Să-ţi mai pun o întrebare… nu se lăsă Keşa. Spune-mi, unde se duce timpul?
— Devine amintire, memorie, zise Laciughin după o scurtă
363
pauză.
