Privind înspăimântat chipul doctoriţei şi aşteptându-se să
audă un diagnostic din cele mai îngrozitoare, Tihon Tihonovici avu brusc impresia că o cunoaşte pe femeia dinaintea lui. „De unde o ştiu, oare?” se întrebă, încordându-şi memoria, dar durerea din pântece îi frânse gândul la jumătate.
— Ce am, tovarăşă doctoră? scânci responsabilul, tresărind sub mâna femeii. Ulcer?
Doctoriţa îşi zvâcni a surâs colţurile gurii cu buzele bine conturate.
— Nu, nu-i un ulcer…
— Nu cumva vreo holeră? bâlbâi înfricoşat Tihon Tihonovici, săltându-se în coate.
Ochii verzi, ca de malachit. născându-i din nou impresia că-i cunoaşte, lunecară peste chipul lui, de astă dată cu o oarecare răceală.
— Dacă-ţi faci asemenea idei, s-ar putea s-o şi ai într-adevăr…
— Da asta, cum îi zice, apendicita… Poţi s-o ai şi-a doua oară? insistă, gemând, Tihon Tihonovici, în timp ce gândul de adineaori nu-i dădea pace: „Unde-oi mai fi văzut ochii ăştia verzi? Unde?…”
— Nu poţi, i-o tăie doctoriţa. Da ia spune-mi, cum stai cu prostata?
— Asta ce-o mai fi? se sperie Tihon Tihonovici.
— Nu-i rău că nu ştii. Va trebui însă să te examinez. Pe însoţitorul dumitale am să-l rog să se întoarcă cu spatele.
Zoia, dă-mi o mănuşă. Iar dumneata întoarce-te pe-o parte.
371
Aşa. Acum lipeşte-ţi genunchii de abdomen… Ţine-te bine!
Tihon Tihonovici scoase un urlet: de astă dată şi de durere, dar şi de ruşine că o femeie poate să facă cu el aşa ceva.
Curios din fire, Grişa strecurase o privire în spatele său şi se înfioră şi el, înspăimântat.
— E cam neglijată prostata dumitale, dar, în general, nu-i nimic grav… Durerea nu vine de-aici, conchise doctoriţa.
Acum ridică-te în capul oaselor, îi porunci îndată şi îl percută
cu degetele pe spate, mai jos de şale. Aici doare?
— Îhî, gemu responsabilul, chircindu-se de durere.
Doctoriţa continuă să-l examineze:
— Culcă-te iar pe spate… Să-ţi mai palpăm o dată burta…
Aha. Vasăzică, aici te doare cel mai tare? Cred că ai o piatră
la rinichi. Sau nisip.
— Care nisip? se sperie de-a binelea Tihon Tihonovici. N-am scos din mine nisip niciodată.
— Foarte rău. Dacă l-ai fi scos, acum nu te-ar mai fi durut burta, glumi doctoriţa, fără să zâmbească. În orice caz, este vorba de-o colică renală… Zoia, te-aş ruga să-i faci numaidecât un baralgin…
Sora, o matahală de femeie cu aer de bărbat şi cu nişte mânoaie bune de învârtit barosul, lucru care făcea ca unghiile ei date cu o ojă de culoarea morcovilor cruzi să aibă
un aspect ciudat, cu totul nepotrivit, se apucă să-i zică ceva în şoaptă, la ureche. Şoapta ei avea însă profunde tonalităţi de bas, iar toţi bolnavii din lume au o acuitate sporită a facultăţilor lor auditive, mai ales dacă şoaptele în cauză se referă la propria lor maladie.
— Să ştiţi că baralginul l-am rezervat pentru Iuri Serafimovici… Ultimele şase fiole.
— Cine-i Iuri Serafimovici ăsta? făcu o figură acră
doctoriţa.
— Cum adică cine? Şeful secţiei de încălţăminte. Ăl de v-a făcut rost de cizmele alea italieneşti; va amintiţi?
Doctoriţa se înroşi violent şi se încruntă atât de tare încât sprâncenele aproape că i se împreunară la rădăcina nasului.
372
— Să-ţi fie clar, Zoia: aici nu suntem la talcioc. Asta ne-ar mai lipsi: să dăm medicamente pe încălţări. Nu vezi că omul suferă? Să-i faci imediat injecţia. Şi cu un ac mai subţire…
„Zău că am mai văzut sprâncenele astea… Tot aşa se împreunau…”, gândi Tihon Tihonovici întinzând, supus, braţul şi închizând cu un aer de martir ochii.
Injecţia îi făcu bine: durerea cedă, lăsând în loc doar o senzaţie de greutate în abdomen, aşa încât omul prinse curaj şi vru să-şi astâmpere curiozitatea.
— Tovarăşă doctoră, nu-ş’ de ce îmi pare că persoana dumneavoastră mi-i cunoscută.
— Mie, în schimb, persoana dumitale nu-mi este cunoscută deloc, răspunse femeia. Şi pentru că veni vorba, stai să te înregistrez. Deocamdată vei rămâne în spital…
