Dar nici nu apucă să-şi moaie tocul şcolăresc în călimara de-acelaşi fason, că uşa camerei de gardă se dădu de perete şi un miliţian firav, cu părul cânepiu, intră înăuntru cărând în spate un găligan cu capul însângerat.
— Un’ să-l pun? gâfâi miliţianul, abia izbutind să mai susţină trupul inert al rănitului. Trupul inert însă sforăia de mama focului.
Te înregistrăm mâine, îi zise lui Tihon Tihonovici doctoriţa.
Acum o să te ducă sora la salon…
Cu mişcări delicate, dar cu hotărâre, îi ridică pe responsabilul cu poamele de pe canapea, apoi, împreună cu Grişa, îl ajută pe miliţian să-şi ducă până acolo povara sforăitoare, ba o şi culcă pe cearşaf, întorcând capul să nu-i vină în nări înfiorătorul damf de rachiu pe care îl răspândea namila.
— L-am găsit pe strada Zorile Comsomoliste, raportă, năduşit, miliţianul. Zăcea în bălării. Cât despre rana de la cap, ori l-a blagoslovit careva, ori a dat chiar el cu capu-n ceva. Că azi a fost zi de salar…
Tihon Tihonovici nu plecase din odaie. Rămăsese proptit de tocul uşii, cu privirea aţintită spre ochii de malachit ai doctoriţei. „De unde oi fi cunoscând-o?” Doctoriţa îi vârî cu 373
un gest hotărât sub nas găliganului o vată muiată în amoniac, găliganul strănută asurzitor, deschise o clipă ochii, a căror privire era absentă şi tulbure, apoi îi închise la loc şi se porni să sforăie mai abitir ca. până atunci.
— Tare cap a avut ăsta, zise doctoriţa, dezinfectând rana.
O fi dat el cu capul de-o cărămidă, sau poate că l-a mângâiat altul cu vreuna? Uite ici, pe vată, urme de cărămidă. Din fericire, rana nu-i prea gravă… Zoia, fă-i dumnealui un ser antitetanic… Spune-mi, tovarăşe miliţian, nu vrei oleacă de spirt? E bun contra oboselii.
— Păi aş cam fi în timpul serviciului… se fâstâci miliţianul.
— Nu-i nimic, şi eu sunt în serviciu, da’ o duşcă tot am să
trag împreună cu dumneata, zâmbi femeia şi turnă nişte spirt în două eprubete. Că am ostenit şi eu de azi-dimineaţă, ca un câine. Numai un singur bolnav de-adevăratelea am avut… Restul: treizeci şi patru de victime ale zilei de salariu…
Vrei să ţi-l diluez cu apă?
— Păi l-aş cam bea fără apă, se fistici şi mai tare miliţianul.
— Şi eu, zise doctoriţa, după care răsturnă în gură cu un gest fulgerător, bărbătesc, conţinutul eprubetei.
— Să vă fie de bine! făcu pe un ton admirativ Grişa, şoferul.
— Ia te rog să pofteşti afară, îi zise cu severitate doctoriţa, apoi îl zări lângă uşă pe responsabilul cu poamele: treci şi dumneata numaidecât în salon, cu holera dumitale cu tot. Ce te tot zgâieşti la mine ca viţelul la poarta nouă? N-ai mai văzut femeie bând spirt? Acu’ s-a amestecat totul: nu mai ştii care-i muiere, care-i bărbat.. Dacă nu tragi şi tu o duşcă în timpul serviciului, poţi să te sufoci de damful altora…
— Asta, cu ochi verzi, e de mult la dumneavoastră? o întrebă Tihon Tihonovici pe soră, vârându-şi cu greu trupul în pijamaua spitalicească intrată la apă de-atâta spălat.
Bătând perna subţire cu pumnii ei grei, de ciocănar, sora îşi făcu auzită din nou vocea de bas şi mărturisi cu un aer confidenţial:
374
— Nu-u, e nouă. Unii dintre medicii noştri mai vechi au fost schimbaţi. Că cică obişnuiau să mai ciupească… Păi cum să nu ciupeşti, dacă leafa-i de trei lulele… Da asta uite că nu ciupeşte… Iuri Sergheevici i-a adus nişte cizme drept recunoştinţă pentru ureterul dumnealui, da ea, hop! i le şi plăteşte. „Cizmele-s frumoase, zice, numai că fără bani o să
mă strângă.” A necăjit-o şi pe-o băbuţă de i-a adus o ditamai curcă. Zice: „Eu nu primesc decât păuniţe”. E cam neomenoasă femeia asta… De are ceva omenesc într-însa, apoi e că mai trage şi ea la măsea. Ce-i drept, vede şi meserie…
— Da de unde-i de fel? stărui Tihon Tihonovici, continuând să-şi răscolească memoria.
— Îi sibircă de-a noastră, de p’undeva de pe Lena… Da-i tare ascunsă: nu se lasă trasă de limbă…
— Cum o cheamă? stărui Tihon Tihonovici.
— Zaloghina. Daria Sevastianovna Zaloghina… Sora se zorea să plece. Acu’, vă las. Uitaţi ici un borcănel. Mâine dimineaţă să daţi urina la analiză… Da ce-aveţi? Iar v-a apucat?
— Nu, nu… murmură, schimbat la faţă, Tihon Tihonovici.
Mă cam îmbie la somn…
— Foarte bine. Borcănelul, vasăzică, vi l-am băgat sub pat.
Tihon Tihonovici îşi trase până sub bărbie pătura aspră, apoi îşi acoperi şi capul, ca şi când cineva ar fi putut să
desluşească prin întunericul din jur cum arată el la faţă.
Căci, într-adevăr, faţa i se schimonosise de-a binelea, de parcă n-ar fi ştiut nici ea ce să facă: să plângă, ori să dispară
cu totul de pe lumea asta. Izbutise, în sfârşit, Tihon Tihonovici să-şi dea seama limpede cu cine semăna doctoriţa cea atât de severă: semăna cu Daşa Zaloghina, fata din Teterevka, de pe sânii căreia, aflându-se cu ea pe Măgura Strâmbă, culesese cu buzele, în urmă cu patruzeci şi trei de ani, poamele acelea micuţe de mălin. Avea aceiaşi ochi de malachit, aceiaşi pomeţi înalţi cu pieliţa întinsă şi oacheşă.
Numai că Daşa de-atunci era cam cu douăzeci şi cinci de ani 375
mai tânără, n-avea în cosiţe nici un fir de păr cărunt şi nici nu obişnuia să bea spirt. Tihon Tihonovici făcu numărătoarea anilor şi îşi dădu seama că doctoriţa s-ar fi putut să-i fie fiică, doar că patronimicul era altul decât s-ar fi cuvenit. Cu cât i se părea mai mult că acest lucru aduce a adevăr, cu atât mai intens era sentimentul de ruşine şi spaimă care-l cuprinsese, el zicându-şi că de n-ar fi fost la mijloc piatra de la rinichi, poate că niciodată n-ar fi dat ochii cu fiica lui, cu unicul lui copil, ba nici n-ar li bănuit că ea există pe lume. „Dar dacă e totuşi o coincidenţă? îi miji un gând laş în minte. Că uite, nici numele după tată nu e acelaşi…”
Tihon Tihonovici dădu pătura la o parte, vârî picioarele în papucii scâlciaţi şi, tiptil, coborî scara la parter. Uşa camerei de gardă era întredeschisă,. În locul găliganului cu capul spart, pe canapea şedea acum, plângând, o femeie nu tocmai tânără, cu o uriaşă vânătaie violet-roşcată sub un ochi.
Doctoriţa cu ochii verzi îi punea o compresă, pesemne cu apă
de plumb, şi-i spunea supărată:
— De ce naiba mai stai cu un soţ ca ăsta dacă în fiecare zi de salariu te desfigurează? Eu, uite, sunt singură, n-am bărbat şi, ce-i drept, sufăr uneori ca muiere. Totuşi, când îmi revin, mă bucur că măcar n-am suferit din cauza altuia.
