— N-ai prefera un avion? O „Caravella” sau un, „Boeing”?
Prevăzute cu bar la bord? nu se putu stăpâni Kolomeiţev. Noi suntem geologi, nicidecum turişti.
— Nicidecum turişti, îi ţinu isonul Sitecikin, scoţându-şi cu mândrie pieptul înainte şi privindu-l triumfător pe Burstein.
Veazemskaia continua să păstreze tăcere.
— Clasa muncitoare ce zice? i se adresă Kolomeiţev lui Ivan Ivanovici…
— Dacă trebuie, trebuie… mormăi cam fără chef Zagranicinîi, apoi, făcând semn altor trei, muncitori, porni împreună cu ei spre cortul de alături, la culcare.
Îşi dădeau seama cu toţii că a doua zi aveau să se scoale la revărsatul zorilor. Kalia adună străchinile golite şi se duse la râu, să le spele. Keşa se luă după ea, posomorât, ca şi când, ar fi fost el vinovat că apa scăzuse.
— Auzi, Kalia, ce-i aia caravella? o întrebă la un moment dat pe bucătăreasă.
— Mă ţărane, îl zeflemisi ea. Îi un vapor care merge pe ocean.
— Păi da încape aia în râul ăsta? Da boeing?
— Cam tot aia, se eschivă Kalia.
— Da bar?
— Prea multe vrei să ştii! Ia mai bine şi şterge străchinile astea.
— Iartă-mă, Boris Abramovici, îi zise tot atunci, cu o voce brusc îmblânzită, Kolomeiţev lui Burstein, depărtându-se împreună cu acesta de rămăşiţele rugului, căci nu-i plăcea să-i fie auzite scuzele. N-am vrut să te jignesc. Dar îţi dai seama şi dumneata: să chemi un elicopter când poţi să te foloseşti de barcă înseamnă să te umileşti. Iar în viaţă există
destule umilinţe, ca să-ţi mai creezi tu însuţi altele.
263
— Nu m-aţi jignit, îşi coborî privirea Burstein. Însă Keşa e născut pe malul acestui râu şi îl cunoaşte mai bine decât noi.
Nu-i un fricos. Iar eu nu sunt turist, aşa cum v-aţi exprimat adineaori. De riscat, însă nu merită să riscăm.
— De ce?
— Pentru că eu nu cred în existenţa acestui zăcământ, îşi ridică, în fine, privirea Burstein şi oftă uşurat, eliberându-se de povara gândului care mocnea de atâta vreme în cugetul lui.
— Pot să-ţi pun o întrebare, Boris Abramovici? îl întrebă
Kolomeiţev, atât de nepăsător, de parcă s-ar fi aşteptat mai demult la această mărturisire.
— Bineînţeles, îl aţinti Burstein, încercând să-i surprindă
în ochi măcar o umbră de nesiguranţă.
— Ce-i aceea credinţă? se abătu asupra lui privirea grea a lui Kolomeiţev.
— E cunoaşterea propriei tale cunoaşteri, continuă lupta aceasta a privirilor, Burstein.
— Ba nu. E o cunoaştere insuficientă, zâmbi ironic Kolomeiţev. Iar una suficientă nu va exista niciodată şi tocmai de aceea oamenii se vor agăţa totdeauna de credinţă.
Desigur, există credinţa care porneşte de la sentimentul de milă, dar există şi credinţa ce are drept temei forţa interioară.
Cel care nu posedă o asemenea credinţă nu poate să câştige jocul. Iar acesta trebuie jucat până la capăt, chiar dacă n-ai carte. Când până şi degetele îţi sunt încărcate de credinţă, cartea bună îţi pică ea singură în mâini. Or, noi am investit prea multe speranţe în casiteritul ăsta ca să ne permitem luxul a nu crede în el.
— Bine, dar dumneavoastră nu jucaţi cu cărţi, ci cu nişte oameni în carne şi oase, mormăi Burstein. Eu nu vă acuz că
jucaţi doar pe pielea altora. Vă jucaţi şi propria persoană.
Băgaţi de seamă să nu pierdeţi jocul!
— Aşadar, dumneata vrei să ieşi din joc? întrebă tăios Kolomeiţev.
— N-am spus aşa ceva, se încruntă Burstein. Din câte îmi 264
amintesc, nu v-am trădat niciodată.
— Ştiu, Boris Abramovici, dădu din cap Kolomeiţev.
Dumneata faci parte din cei care, deşi nu cred, totuşi nu trădează. Şi asta înseamnă mult. Şi totuşi, iartă-mă că ţi-o spun, îţi lipseşte o calitate fără de care nu poţi să obţii nimic în lumea asta ce se năruie datorită propriilor noastre îndoieli.
Îţi lipseşte fanatismul. Nu am în vedere fanatismul morbid, isteric, ci unul sănătos, activ. Un asemenea fanatism e mai presus de credinţă, mai presus de cunoaştere. Toate revoluţiile – şi cele sociale, şi cele care au avut loc în ştiinţă şi tehnică – au fost făcute de oameni pătimaşi, iar nu de specialişti în domeniul îndoielilor. Îmi dau seama că fără să
te îndoieşti niciun pic nu se poate. Ba chiar aş înfiinţa o secţie de îndoieli pe lângă Comitetul de Stat al Planificării.
Când însă îndoielile sunt prea multe la număr, treaba asta te dezarmează. Unii se obişnuiesc aşa de mult cu mirosul unt, încât îşi pierd simţul mirosului pentru viitor. Crezi oare că
