Încearcă de găseşte un tort „Ruslan şi Ludmila”… Hipii-pipii ăştia se pricep şi ei la mărfuri deficitare… Ca să vezi ce tineret! Niciun respect faţă de ăi mari. La asta duc pletele…
— Calmează-te, mamaie, zic eu din nou. Un tort, orişicât, tot ai. N-ai să te duci în vizită cu mâna goală.
Da’ băbuţa, printre lacrimi:
— Ba nu mă duc, zice, în vizită. Mă duceam să-l îngrop pe Vasea..
Zic:
— Condoleanţele mele, mamaie… E soţul matale ori feciorul?
Baba zice:
— Vasea e motănelul meu. Optişpe ani a stat pe lângă
mine.
Eu să mă înec, nu alta.
— Da ce legătură are, zic, „Ruslan şi Ludmila” cu funeraliile motanului?
— Păi are legătură, căci în cutia aia îl duceam pe Vasea, mort. Voiam să-l înhumez undeva, la ţară, la umbra mestecenilor…
Fraţilor, nici nu mai ştiu ce-am simţit în momentul acela.
Pe de o parte, era ceva de groază, să ţi se facă părul măciucă, pe de alta – te-apuca râsul: ian închipuiţi-vă cum dau buzna netoţii ăia în casa cuiva cu tortul subţioară, cum îi oferă
gazdei cadoul, punându-l pe masă, cum desfac apoi sfoara…
Nici în ziua de azi nu mă dumiresc ce fel de întâmplare a fost aia – veselă sau tristă. Voi ce ziceţi?
Ivan Ivanovici Zagranicinîi schiţă o strâmbătură: avea impresia că mai auzise povestea. Că bancul era, cu alte cuvinte, cam vechi. De altfel, nici aventura motanului 257
paraşutist despre care vorbise chiar el mai adineaori nu se petrecuse pe de-a-ntregul aşa cum o înfăţişase: câte ceva văzuse chiar el, câte ceva împrumutase de la alţii. Au aceste istorisiri depănate în taiga la gura cortului o particularitate a lor: aceea că nici povestitorii înşişi nu ştiu prea bine cât adevăr şi câte fapte născocite conţin ele. Dar dacă ei vor să
creadă că totul s-a întâmplat chiar aşa, şi nici măcar cu altcineva, ci chiar cu dânşii, n-au decât să creadă, doar să
aibă de ce râde, adică să se simtă mai bine în desişul taigalei, unde râsul omului e totdeauna un tovarăş de nădejde.
Tocmai de aceea Ivan Ivanovici nu-şi mai exprimă cu glas tare îndoielile ce-l cuprinseseră după ce ascultase povestea cu tortul, ba, dimpotrivă, încercă chiar s-o finalizeze prin concluzia pe care o trase drept răspuns la întrebarea povestitorului: „ce fel de întâmplare a fost aceea – veselă sau tristă?”
— Da viaţa însăşi cum o fi: tristă au veselă? zise el. Viaţa, băieţi, e-n fel şi chip… Ca o pisică cu blana împestriţată.
Se mai auzi atunci încă o voce:
— Da eu, când pornisem să cucerim Germania, am văzut un cimitir de pisici. Cu monumente la căpătâi: de marmoră, de bronz… Iar primprejur, floricele răsădite frumos, ordonat.
Şi m-am gândit atunci: cum se poate oare să înalţi c-o mână
monumente unor pisici, iar cu alta să umpli saltele cu păr de om?
Ivan Ivanovici Zagranicinîi oftă:
— Omu-i ca pisica: un animal aparte… Nici lui nu-i poţi ghici intenţiile…
Un altul începu apoi să povestească despre o mâţă care nimerise într-o maşină de spălat, dar tocmai atunci, punând capăt temei pisiceşti, Kalia-bucătăreasa ridică poala cortului şi strigă:
— Hei, muncitorime, vi se răceşte ciorba de peşte…
Din cele trei corturi, ieşiră trei lumi diferite, se uniră una cu alta şi alcătuiră un mic univers uman. Nimic nu reuneşte mai bine decât un foc de tabără.
258
Dintr-un avion care zboară prin noapte, fiecare asemenea foc, aprins în străfundul întunecat al taigalei, pare un mic şi nevolnic fulg de lumină, însă pilotul le zăreşte când pe unul, când pe altul, când pe al treilea, şi, de bună seamă, nu se mai simte atât de singur, ducându-şi propriii săi fulgi de lumină pe aripile-i legănătoare, printre nourii ce se freacă de bordurile avionului. Iar dincolo, în Cosmos, e tot o taiga, şi acolo privesc, clipind unul către altul, mici fulgi de lumină: şi cei nefăcuţi de mâna omului, şi cei trimişi acolo de oameni, şi fiecare din ei se simte mai uşurat, ştiind că alături de el este un altul.
Tot felul de oameni pot să şadă în jurul focului de tabără şi fiecare îl vede, în felul său. Căci focul de tabără poartă chipul gândurilor noastre. Focul de tabără îţi dăruieşte şi libertate, dar nu pe cea lipsită de sens, a singurătăţii, ci libertatea de a-ţi făuri, privindu-i pălălaia, tot felul de gânduri. De ce le place atât de mult oamenilor să privească focul? Poate pentru că viaţa însăşi a fost odinioară zămislită din foc? Într-adevăr, dacă ai sta să scormoneşti mai bine în sufletul fiecărui vânător sau pescar, ţi-ai da seama că lucrul principal pentru ei nu este nici peştele, nici vânatul, ci el, focul de tabără.
Chiar şi atunci când taci din gură, şezând în preajma unui asemenea foc, tot stai la taifas cu el, vorbindu-i cu ochii, iar el îţi vorbeşte la rândul lui prin trosnetul crengilor cuprinse de văpăi, prin zborul scânteilor, prin fumul său amărui, şi astfel se întâmplă ceea ce nu li se poate întâmpla oamenilor: tu şi focul vorbiţi şi, concomitent, vă ascultaţi unul pe celălalt.
Zărind de departe, la cotul râului, de-a lungul căruia îşi purta paşii, un asemenea foc de tabără – cel în preajma căruia şedeau tovarăşii săi –, Serioja Laciughin surâse: dacă
focul acesta e aprins, înseamnă că la tabără totul este în ordine. Şi merse mai grăbit, deşi în jur coborâse întunericul şi numai luna, pe care o tot înghiţeau norii, izbutea când şi când să lamineze poteca. Apoi focul pieri din vedere, iar atunci când apăru din nou, era mai înalt şi îşi trimitea 259
printre arbori mireasma amăruie. Cu fiecare pas al lui Serioja, siluetele oamenilor aşezaţi în jurul focului se desenau mai limpede, pentru ca, în cele din urmă, focul să
înceapă a sculpta un chip după altul, smulgându-le întunericului. Ajuns aproape de tot, Serioja se opri o clipă
locului şi, încă neobservat de nimeni, ciocăni în glumă cu degetele în trunchiul unui pin.
