— E un molâu Mîşkin al dumneavoastră, zise, intuind tonul ironic al şefului, Sitecikin, care îşi potrivea cărarea în faţa unei oglinjoare ciobite.
Solidarizarea lui vulgară. Îl făcu pe Kolomeiţev să schiţeze o grimasă. Îi plăcea, într-adevăr, – să-l tachineze pe Burstein, om timid şi stângaci în manifestări, însă considera că, în virtutea vechii lor prietenii, faptul constituie un privilegiu al său. Niciun fel de Sitecikin n-avea dreptul să-şi vâre nasul în relaţiile lor. Kolomeiţev îl şi îndrăgise în felul său pe Burstein.
Omul nu încerca niciodată să-şi expună în gura mare opiniile, dar dacă era solicitat să-şi dea părerea în câte o problemă, se dovedea de fiecare dată că are, într-adevăr, o opinie bine închegată. Tocmai de aceea unii preferau să nu i-o solicite. Kolomeiţev însă, dimpotrivă, i-o solicita totdeauna.
Prieteni vechi, jucau astfel un joc care dura şi el de multă
vreme. În felul ăsta, Kolomeiţev încerca şi o deosebită
satisfacţie la gândul că are drept subaltern nu un tip dintr-74 Protagonistul romanului Valiza cu amprente (Şaptesprezece clipe ale unei primăveri) de Iulian Semionov.
244
aceia linguşitori, ci un om cu idei mult diferite de ale sale, dar care procedează totuşi aşa cum doreşte el, Kolomeiţev.
Să-i supui pe lingăi voinţei tale e o treabă plictisitoare. Să
supui însă pe un om care gândeşte e o veritabilă – deşi deloc uşoară – satisfacţie.
— Fiecare rus îi reuneşte în el pe toţi eroii lui Dostoievski la un loc, rosti Kolomeiţev, aprinzându-şi o ţigară. În oricare dintre noi se află pe undeva şi Nastasia Filippovna şi Rogojin, şi Raskolnikov, şi căpitanul Lefoeadkin, şi Smerdeakov, şi Stavroghin, şi Petenka Verhovenski, şi Mîşkin… Problema e care dintre toţi aceştia deţine în noi superioritatea. În ceea ce mă priveşte, Boris Abramovici, l-am ucis în mine pe Mîşkin.
Era pentru mine un obstacol.
— Da pe cine ai lăsat în viaţă? întrebă Burstein.
— Sper că pe niciunul… I-am lichidat pe toţi.
— Şi nu-ţi pare rău?
— Absolut deloc. Iar dacă vreunul dintre ei a izbutit totuşi să reziste, să scape cu viaţă, asta nu reprezintă decât o slăbiciune de-a mea. Dostoievski nu are, într-adevăr, niciun erou desăvârşit. Toţi au câte o hibă, câte-un neajuns. Voinţă
destrămată. Personaje bolnave. E o consecinţă, pesemne, a epilepsiei de care suferea…
— Sau, dimpotrivă, tocmai faptul că a izbutit să privească
atât de adânc în sufletul omului, l-o fi adus la epilepsie, rosti, lungind cuvintele, Burstein. De ce totuşi te temi de Dostoievski? Pesemne că nu i-ai ucis chiar pe toţi eroii lui în dumneata şi tocmai ăsta e motivul spaimei. Şi-apoi, cu ce te-o fi necăjit atât de tare prinţul Mîşkin, de tot revii la el, precum Raskolnikov la locul crimei?
— Mîşkin e prea imaterial, lipsit de substanţă.. Istoria însă
o fac oamenii plini de substanţă şi de voinţă. Mîşkin nu e, de fapt, decât o variantă a lui Oblomov. Toate acele naive gesturi de dureroasă uimire, toate predicile consacrate dragostei între oameni sunt neputincioase, întrucât au la bază lenea sau teama de a acţiona… Într-un lagăr, continuă
el, Mîşkin ar fi ajuns un profitor. Dar ce-ar fi făcut el oare 245
într-o expediţie ca a noastră? Ţi-l poţi închipui, Boris Abramovici, pe Mîşkin ciupit de ţânţari, cărând un rucsac plin de probe care i-ar fi ros până la sânge spinarea atât de şubredă?
— Pot. Ar fi rezistat. Şi predicile lui ne-ar fi fost de folos. O
predică este şi ea o acţiune, spuse încet, dar cu multă
convingere, Burstein, dibuind în eter Concertul numărul doi de Rahmaninov şi oftând cu uşurare. Dacă ar depinde de mine, aş introduce pretutindeni, inclusiv în expediţia noastră, o funcţie de om în faţa căruia să te cuprindă
ruşinea.
— Iar eu aş introduce-o pe aceea a omului de care să-ţi fie teamă. Vreau să zic, a omului cu o voinţă puternică, a omului de acţiune, şi Kolomeiţev răsuci uşor butonul aparatului, atenuând muzica lui Rahmaninov.,
— Între ruşine şi teamă se află o prăpastie uriaşă, clătină
din cap Burstein. Ruşinea te învaţă să gândeşti, teama te dezvaţă.
— Oricum, o mână forte este necesară, altminteri totul se duce naibii, insistă Kolomeiţev, dar prevăzând şi de astă dată
răspunsul, îşi nuanţă opinia: o mână forte, dar, fireşte, în limite raţionale. Ştii de ce, la ora când se transmite câte un nou episod al serialului Stirlitz, milioane de oameni se reped la televizoare, iar străzile rămân pustii? Pentru că lumea simte nevoia omului de acţiune…
— Ba eu cred că explicaţia are un fond mai complex.
Există un factor care excită amorul propriu al spectatorilor: acela al identificării cu eroul. O iluzie din cele mai plăcute. În creierul câte unuia mijeşte, tulbure, ideea: păi am şi eu un serviciu de care mi-e silă, sunt şi eu nevoit să-mi ascund gândurile, totuşi în sinea mea rămân om şi, pe cât îmi stă în putinţă, săvârşesc fapte bune, deşi, uneori, treaba asta nu-i lipsită de primejdie.
Concertului de Rahmaninov îi luă locul glasul vioi al unui crainic sportiv: „Pucul a intrat în poarta selecţionatei Cehoslovaciei… Băieţii noştri…” şi, de astă dată, Burstein cu 246
mâna lui închise aparatul. În clipa următoare însă, îl deschise din nou Sitecikin, care, până atunci încercase din răsputeri să surprindă sensul discuţiei şi, în cele din urmă, se lăsase păgubaş.
În vremea asta, într-un alt cort, Iulia Sergheevna Veazemskaia, candidat în ştiinţe mineralogice şi mamă de familie, plângea muiereşte, proptindu-şi fruntea în puşca de vânătoare desfăcută în două, cu care, geolog încercat cum era, se pricepea atât de bine să tragă, iar Kalia-bucătăreasa, şezând lângă ea, încerca s-o consoleze, mângâindu-i şuviţele aspre şi drepte ale părului, cu ace mici de brad rătăcite pe-alocuri şi cu destule fire cărunte, pe care niciun fel de vopsea nu le putea ascunde. Kalia nu întreba ce i se întâmplase acestei femei învăţate, totdeauna reţinută în manifestări, de-o asprime aproape bărbătească, ci doar repeta întruna vorbele de consolare pe care de când lumea şi le adresează
femeile una alteia: „Las’ că o să treacă… Las’ că o să fie bine…” Iar în clipa când, aducându-şi aminte că lăsase cazanul cu ciorba de peşte pe foc, ţâşni afară din cort şi îl văzu pe Keşa care, cu un ciot de pin, dădea la o parte spuma de deasupra, nu-i spuse nimic, fireşte, deşi mai era încă
plină de uimire că până şi o femeie ca Iulia Sergheevna poate să plângă la fel ca ea, Kalia.
Fapt e că Veazemskaia îl iubea de peste douăzeci de ani pe Kolomeiţev, sentiment pe care nu i-l cunoştea nimeni, nici măcar, după cum credea ea, însuşi Kolomeiţev. Demult de tot, la o serată studenţească de Întâi Mai, ea, pe atunci abia intrată la Institut, şi el, proaspăt absolvent al acestuia, făcându-i chiar impresia că e mai vârstnic decât în realitate, poate datorită rubăştii sale militare decolorate, de fost combatant, ce mai păstra vag urmele epoleţilor, dansaseră
