Abia acum zâmbi uşor, cu tristeţe, dar tristeţea aceasta nu dură decât o clipă. Îndată ochii lui revărsară din nou scânteierea de până atunci.
„Ar trebui să mă mărit cu el. Unul mai bun n-ara să pot găsi, îşi zise cu amărăciune Kalia. Sunt totuşi o mare scârbă…” Şi din nou azvârli cârligul lansetei; spre surprinderea ei, de astă dată, nu mai făcu niciun „laţ”. Dar peştii tot nu veneau la momeală.
— Ia dă-ncoace lanseta, răsună în spatele ei un glas cunoscut, sigur de sine.
Glasul aparţinea lui Kolomeiţev, care îşi făcuse apariţia din adâncul taigalei, împreună cu un grup de geologi şi de sondori. Aruncă de două ori cârligul şi scoase de fiecare dată
la mal câte un lipan sclipitor.
241
— Gata, nu-ţi mai pune norocul la încercare, îi zise Burstein, un geolog corpolent şi blajin de felul lui. Dar când îşi scoase plasa împotriva ţânţarilor, i se văzu deodată chipul plin de amărăciune, ba chiar de mânie. Aceeaşi expresie întipărită pe chip o aveau şi ceilalţi în clipa când îşi scoaseră
plasele, cu excepţia lui Kolomeiţev.
— Şi totuşi, am s-o fac, zâmbi acesta pe sub mustaţă; azvârli cârligul şi, îndată, lesa se întinse ca o strună.
— Un taimen!73 răcni încântat Keşa. Mai plimbaţi-l, mai plimbaţi-l!
Frâna bobinei de pe care se desfăşura lesa începu să
ţârâie. Kolomeiţev ba lăsa peştele în voie, ba îl ţinea locului.
Încercând să scape din cârlig, peştele săltă de vreo două ori din apă, însă cârligul se înfipsese, pesemne, trainic. Un val înspumat venea tot mai aproape de mal.
— Trageţi acum, strigă deodată Kolomeiţev. Că altminteri fuge…
Geologul Veazemskaia îşi luă într-o clipă arma de pe umăr, ridică vizorul în dreptul ochelarilor mari de baga şi trase.
Femeia aceasta nu se despărţea niciodată de puşca ei de vânătoare, lucru ce contrasta ciudat cu pleoapele-i date din belşug cu un fard albastru, şi asta se observa mai ales atunci când îşi mijea ochii ca să ţintească. Peştele săltă pentru ultima oară din apa ce căpătă brusc o culoare purpurie, apoi trupul inert, secătuit de vlagă, apăru la mal, tras de firul subţire al lesei.
— Ce frumos el se agită Sitecikin în jurul lui. Staţi o clipă
să-mi aduc aparatul de fotografiat…
— Ai uitat, Sitecikin, că nu-mi place ţăcănitul unor aparate în timpul expediţiei? făcu nemulţumit Kolomeiţev, apoi, ca într-o doară, îl întrebă pe Keşa:
— Laciughin încă n-a venit?
Acum, chipul i se întunecă şi lui. Avea aceeaşi expresie ca şi chipurile celorlalţi geologi, şi nu era deloc întâmplătoare.
Cu un an în urmă, un grup de oameni de ştiinţă, geologi şi 73 Peşte din familia păstrăvilor, care populează râurile din Siberia.
242
ei, descoperise în această regiune mai multe filoane de cuarţ
cu un bogat conţinut de casiterit. Acest mineral, cu nuanţe ce variau între brunul-roşcat şi negrul cu sclipiri diamantine, conţinea, la rândul lui, cositor. Pe baza primelor date culese, la Moscova se considera că problema merită atenţie: părea să
fie vorba de un zăcământ de proporţii considerabile. Anul acesta însă, cu blestematul de casiterit se petrecea parcă
ceva: zadarnic s-au săpat o mulţime de puţuri, fiindcă el îşi făcea apariţia doar ca din întâmplare. Dădea cu tifla şi iar dispărea. Kolomeiţev îşi pusese multe speranţe în acest zăcământ, dar speranţele lui erau gata să se năruiască.
Niciunul dintre membrii expediţiei nu mai credea în existenţa acelui zăcământ, ajunsese să n-o mai creadă nici Kolomoiţev, iar îşi impunea să creadă, identificând această încredere cu încrederea în propriile sale forţe. În propriile tale forţe ai datoria să crezi, altminteri eşti bun de aruncat la gunoi –
aceasta era deviza lui. Şi ca atare, căuta casiteritul, punându-şi de astă dată la încercare nu mintea, ci amorul propriu. Probele prelevate dăduseră din nou rezultate negative, dar Kolomeiţev îl trimisese pe Laciughin la laboratorul din Irkutsk, ca să-şi dea cei de acolo verdictul.
Tocmai de aceea îl aştepta pe Serioja cu atâta nerăbdare.
Faţă de generaţia lui Serioja, născută după război şi care nu cunoscuse nicicând teama de a pierde cartela de pâine, Kolomeiţev vădea o atitudine de condescendentă neîncredere, numindu-i pe reprezentanţii ei „odrasle ale destinului”. I se părea că aceşti tineri sunt prea nevolnici pentru a suporta povara unui război, dacă ar fi să mai aibă loc vreunul, li făcea impresia că nu au suficientă încredere nici în ei înşişi, nici în altceva mult superior. Cu radicalismul care îl caracteriza, – îi împărţea pe membrii amintitei generaţii în
„papagali” (cei care se dădeau în vânt, de ţi se făcea greaţă, după tot ce era străin: de la discuri la boarfe), în „vrăbiuţe cenuşii” (cei care ciripeau cu modestie, înfundaţi în bălegarul autohton), în „ciocănitori” (cei care nu erau în stare decât să
buchisească) şi în „curcani” (cei care de tineri începeau să se 243
înfoaie pe plan obştesc).
Serioja Laciughin însă nu se încadra deloc în clasamentul lui Kolomeiţev. Stând întins, în preajma unui cort, Kolomeiţev se gândea, cu o invidie ce nu-i era proprie, la Serioja: „E un băiat cu sufletul curat. De unul ca ăsta nu se poate agăţa nicio murdărie..” Se grăbi să-şi înăbuşe invidia:
„Ba poate că nu-i decât un pedant? Prinţul Mîşkin?”
Pe un ton uşor ironic, Kolomeiţev i se adresă lui Burstein ce asculta un mic aparat „Spidola”, năpădit de furnici, din difuzorul căruia izvorau nişte cuvinte cu o rezonanţă atât de ciudată în taigaua din preajma cortului, ca, bunăoară,
„disidenţi”, „drepturile omului”, „senatorul Jackson”…
— Dumneata, Boris Abramovici, agreezi un personaj ca prinţul Mîşkin, nu-i aşa?
— În orice caz, mai mult decât pe unul ca Stirlitz74, rosti cam fără chef Burstein, continuând să-şi ungă cu solidol cizmele scorojite.
