pătrundă prin uşile cafenelelor dându-se drept străin. Poate că Nahabkin fusese atât de crunt jignit în copilărie, încât de atunci se încrâncenase la rândul lui împotriva tuturor oamenilor? Dar cine şi cu ce îl putuse jigni pe Seleznev? De unde la el un asemenea dispreţ? Şi de ce unul ca Seleznev e un tânăr cu perspectivă? Cine şi pentru ce are nevoie de acest dispreţ? Lui Seleznev nu i-ar fi, de bună seamă, pe plac nici Nahabkin, nici Sitecikin: în mod evident nu făceau parte din cercul lui, n-aveau într-înşii nimic „de elită”, nu erau, din punctul lui. de vedere, decât nişte „primitivi”. De fapt, un
„primitiv” era chiar el, Seleznev, complexitatea lui fiind doar de suprafaţă. Şi deodată cei trei oameni atât de diferiţi între ei cum erau Seleznev, Nahabkin şi Sitecikin i se părură lui Serioja a fi unul singur. Un om rău. Serioja însă auzise nu o dată că oameni cu desăvârşire buni şi oameni cu desăvârşire răi nu există. Despre Nahabkin, de pildă, lumea zicea că, deşi e şef de depozit, nu se ţine, totuşi, de furtişaguri. Era o constatare făcută cu un fel de respect amestecat cu mirare.
Iar Seleznev avea şi el o calitate, ba chiar una de invidiat: curajul, ca să zicem astfel, de ordin fizic. Odată, când se porniseră sloiurile, trecu de pe un mal pe celălalt al unui râu, sărind de pe un sloi pe altul. Atunci, Serioja îl invidiate, însă
nu se putuse hotărî să-i urmeze exemplul. Dar Sitecikin? Ce calităţi să aibă Sitecikin? Măcar una, o singură calitate…
Greu de găsit, prea e antipatic omul ăsta… Şi totuşi „are şi el 235
o calitate: hărnicia. Totdeauna i se dă să facă munca cea mai anevoioasă, curată salahorie, iar el se achită de ea cu deosebită râvnă, cu deosebită minuţiozitate. „Ce pot schimba însă mânuirea cinstită a unor sume de bani, curajul «fizic»
sau hărnicia când oamenii respectivi sunt nişte cinici?
gândea Serioja. Trebuie oare să le cauţi cinicilor anumite calităţi, spre a-i justifica, zicând că nu sunt – «răi cu desăvârşire»?” Pe măsură ce descoperea pentru el însuşi diversele trăsături spirituale ale poporului din care făcea şi el parte, Serioja îşi dădea seama tot mai limpede, cu justificată
bucurie, că majoritatea oamenilor care-l alcătuiesc sunt oameni buni. Această constatare însă îi sporea şi mai mult sila faţă de cinicii aflaţi în minoritate şi care profitau de faptul că sunt toleraţi. Şi iată că în minte îi încolţi la un moment dat o întrebare simplă şi aspră: dar trebuie oare aceştia toleraţi? Căci dacă oamenii buni îi tolerează pe aşa-numiţii oameni nu întru totul răi, înseamnă că nu pot fi nici ei „buni cu desăvârşire”. Iată cam ce fel de gânduri sălăşluiau în mintea tânără a lui Serioja, care, fără să-şi dea seama, devenea cu încetul şi el o părticică din acea majoritate a poporului său, a întregii omeniri.
Într-una din zile, Nahabkin îl luă cu el în oraş, să ridice banii pentru plata muncitorilor. La volanul camionului se afla un tânăr taciturn, cu dantura complet metalică şi cu braţele tatuate.
— Să te fereşti de ăsta. A stat cândva la puşcărie, îi şopti Nahabkin lui Serioja, înainte de a porni la drum. Oricum, avem de transportat o sumă importantă. Ce-i drept, eu am aici ceva la nevoie, se bătu el peste buzunar. Tu, totuşi, să fii cu ochii pe dumnealui.
Ajunşi la bancă, Nahabkin stătu îndelung să numere banii primiţi, apoi umplu vârf cu ei o servietă roasă, de piele. În cabina camionului se aşezară toţi trei. Aveau de călătorit vreo două sute de kilometri prin locuri pustii, fără drumuri.
Primprejur sclipeau doar, din când în când, lacuri sărate, lipsite de viaţă, iar pe stâlpii de telegraf şedeau vulturi de 236
stepă întorcându-şi maiestos spre camionul abătut pe acolo capetele mult prea micuţe în comparaţie cu aripile.
— Ca să vezi ce treabă interesantă, i se adresă la un moment dat Nahabkin şoferului. Tu ştii, de bună seamă, că
am în servietă o sumă importantă şi ai vrea, desigur, ca ea să
fie a ta. Mai ştii însă că am şi-un pistol la mine şi că de m-ai şi omorî, tot n-ai încotro să fugi de aici. Că doar ai avut deja prilejul să stai o dată la „sanatoriu”. Altminteri m-ai omorî…
M-ai omorî, nu-i aşa?
Şoferul frână brusc. Serioja se lovi cu capul de parbriz, iar o clipă mai târziu văzu că pistolul se află în mâna şoferului, proptit drept în burta lui Nahabkin.
— Dă-te jos, lepră! zise apoi şoferul. Că din gură în loc de vorbe îţi ies numai broaşte râioase. A-nceput în cabină să
pută a smârc… Da banii să-i laşi aici…
Smulse servieta din braţele tremurânde ale lui Nahabkin.
Îl îmbrânci pe acesta din cabină şi apăsă, pe accelerator.
— Ştii ce zice el acuma? Că am să fug cu banii. Crede că
toţi oameni sunt ca el. De le-ai da ăstora mână liberă, ar năclăi totul în jur. Am umbla cu toţii până la genunchi în rahat…
Serioja privi în spate. Nahabkin alerga pe întinderea pustie a stepei strigând ceva nedesluşit şi dând prosteşte din mâini.
— Lasă-l că nu crapă, făcu printre dinţi şoferul. Alde ăştia au în ei şapte vieţi…
— Da de ce o fi crezând că toată lumea e făcută numai din hoţi? întrebă. Serioja. Oare fură şi el?
— Nu, e prea laş ca să fure cu adevărat, râse şoferul. Asta fură în gând. Şi-apoi, în fiecare zi, înainte să-l ia somnul, geme de necaz că n-a furat aşa cum a gândit. De aceea îi crede hoţi şi pe alţii.
— Totuşi mai sunt şi hoţi adevăraţi… observă cu prudenţă
Serioja.
— Au fost, da s-au isprăvit, zise cam fără chef şoferul.
Hoţii adevăraţi sunt astăzi ca dinozaurii: n-a mai rămas niciunul în viaţă. I-au făcut să piară ăia mai mărunţei: 237
găinarii. Pentru ăştia nu-i musai să fure bani Dar să furi ceea ce are omul mai bun în suflet e mai rău ca o crimă.
Când, până la aşezarea minieră, nu mai rămăseseră decât vreo şaptezeci de kilometri, camionul se opri.
— S-a terminat apa, făcu posomorât şoferul, abia izbutind să evite, sărind înapoi, şuvoiul de aburi ţâşnit de sub dopul radiatorului. Rămase pe gânduri, apoi. zise: Uite ce-i. Tu rămâi aici să păzeşti maşina, iar eu mă duc să cer ajutor.
Banii îi iau cu mine, că aici nu ştii cu cine te poţi trezi. Prin stepă umblă destui ticăloşi. Să mă aştepţi, auzi?…
Scoase toţi banii din servietă, şi-i vârî în sân şi porni înainte, acoperindu-şi creştetul cu o batistă murdară, ca să
nu-l încingă soarele. După ce făcu vreo câţiva paşi, se opri şi întoarse capul:
— De bani să nu ai teamă. Eu acu’ nu mai fur nici în gând.
