— Păi ţi se opreşte în gât… Mai departe n-o laşi să treacă.
Or, de cântat trebuie să cânţi din lăuntru’ tău din piept. Şi-apoi, de ce cânţi în altă limbă? Ce, n-avem destule cântece de-ale noastre?
— De cântat poate c-am cântat prost, dar cântecul să ştii că-i frumos, zise Serioja. Pe ăsta îl cântă studenţii progresişti din America.
— Ce fel de studenţi ? făcu Grunia. Vorbeşti de negri?
— De ce numai de negri? Şi printre cei albi sunt studenţi cu vederi progresiste.
— Şi ce spune în cântecul ăsta?
— Noi vom învinge,
Noi vom învinge,
Noi vom învinge într-o zi…
— Ia te uită… Eu n-am înţeles… Acu’ mai cântă-l o dată în limba aia străină… Da cu glas mai scăzut…
Serioja fredona cântecul.
Şi deodată se petrecu o minune: fără a se folosi de cuvinte, Grunia repeta întreaga melodie cu o voce de o rară
frumuseţe, ce-i izvora din piept şi se înălţa continuu, încât însuşi cântecul păru că se lărgeşte, capătă forţă, trece dincolo de pereţii izbei, doar că acum nu-ţi mai puteai da seamă ce fel de cântec o fi: american sau rusesc.
— Vrei să-ţi cânt şi eu unu’? întrebă apoi Grunia. E un cântec de-al mamei, îl zici când te duci la cosit.
— Vreau, încuviinţă supus Serioja.
Şi Grunia începu iar să cânte:
227
Ci la cosit, de sub sprânceană,
Picat-au lacrimi, deodată trei.
Pică pe coasă una şi zise:
„Vreau la oraş. Du-mă de vrei”
Tot la cosit, prinse sa-ngâne
a doua lacrimă-n cele văi:
„Ba nu, la ţară eu voi rămâne,
Aici zac moşii şi-ai tăi şi-ai mei”
A treia lacrima, cum se prelinge Prinde să salte pe câmp necosit,
şi nu mai plânge, şi nu mai plânge,
pe chip bujorii i-au înflorit
— Da de ce zici că-i cântecul mamei dumitale? întrebă
Serioja.
— Fiin’că ea l-o compus. Îi plăcea să compună cântece.
— Chiar ea le scria?
— Ei, cum să le scrie? Mama nu ştia carte. Doar le compunea. Le alcătuia, adică, în mintea ei.
— Mai trăieşte?
— Nu ţi-am spus să nu mă-ntrebi nimica… Ziua de azi îi pentru mine o zi osebită… Hai mai bine să te învăţ să cânţi…
— N-am să izbutesc, se posomorî Serioja.
— Ce tot spui acolo! Botosu-acela să izbutească şi tu nu?
Da să ieşim afară, în cerdac. Cerdacul te-ndeamnă mai bine la cântat.
Dându-şi seama că lui Serioja îi vine greu să se ridice de pe scaun, Grunia îl săltă dintr-o mişcare, îl propti în picioare, apoi îl duse afară, în cerdac. Se aşezară amândoi pe trepte, împresuraţi pe dată de răsuflarea şi de şoaptele nopţii.
— Auzi? îl întrebă Grunia.
