220
solul pe care păşesc astăzi alţi oameni. Şi, aidoma multor asemenea oameni, Serioja simţi dorinţa să umble pe scoarţa pământului în aşa fel, încât, cu paşii săi tineri, să contribuie la rotirea lui în direcţia binelui şi a dreptăţii.
El nu voia să fie „feciorul academicianului Laciughin”.
Absolvind şcoala medie, plecă la Moscova, dădu examenul de admitere la Institutul de prospecţiuni geologice şi acum trăia din bursă, trecând de la mâncărurile gătite de tuşa Klanea la supele „muzicale” de la cantină şi la sarmalele bulgăreşti încălzite la repezeală, în tigaie, la căminul studenţesc în care locuia. Krivţov nu luase examenul de admitere la Institutul de literatură şi se angajase la şantierul naval unde lucra şi tatăl său, Seleznev izbutise să intre la un alt institut şi, trecând odată pe lângă cafeneaua „Lira”, Serioja îl văzu pe fostul său coleg de şcoală la braţ cu o fată. Vorbindu-i cu glas răsunător în englezeşte, o conducea cu multă
îndrăzneală spre intrare, pe lângă cei care stăteau acolo la rând şi care, descumpăniţi, nu cutezară să spună un cuvânt, crezând, de bună seamă, că cei doi sunt niscaiva străini.
În timpul primei sale perioade de practică, pe care o petrecuse în Kazahstan, Serioja învăţase să sape pământul cu hârleţul, să scoată cu ciocanul din rocă probe netede ca o palmă omenească, să despice în trei chibriturile cu ajutorul briciului. Încetase totodată să mai fie mofturos în ce priveşte mâncarea. La expediţia respectivă luase parte şi un bucătar, un ins bonom, greu de o sută de chile, al cărui chip strălucitor exprima deplin plăcerea de a mânca bine şi de a-i ospăta la fel pe ceilalţi. În obligaţiile lui intra şi aceea de a aduce apă de la râul aflat la câţiva kilometri de tabără.
Călătorea zilnic într-acolo cu o căruţă la care era înhămată o gloabă bătrână şi în care se afla un coşcogea butoi de lemn.
Apa aceea îi slujea bucătarului la gătitul supelor şi ciorbelor, din apa aceea beau geologii, cu apa aceea se spălau şi cu ea îşi spălau rufele, În fiecare zi, geologii plecau de la tabără la revărsatul zorilor ţi reveneau acolo în amurg. Într-o zi însă, soarele fusese atât de încins, încât ei hotărâră să revină la 221
corturi mai devreme. Mergeau cocârjaţi sub greutatea rucsacurilor pline cu probe de rocă. Bidoanele de apă le erau goale, buzele uscate de sete. Abia târându-şi picioarele, îşi imaginau cu voluptate clipa în care vor ajunge la tabără şi vor sta multă, multă vreme să bea apă din butoiul aflat acolo, scoţând-o pe rând cu cana de tablă. Când deodată
auziră, răsunând de după un deal, o melodie ciudată, veselă, fără cuvinte. Geologii se uitară unul la celălalt ţi iuţiră paşii.
Ocolind dealul, zăriră gloaba cea bătrână trăgând după ea butoiul. Gloaba însă nu părea să fie mânată de cineva.
Totuşi, de unde răsuna dare cântarea aceea? Abia atunci îşi dădură seama geologii că de marginea căruţei atârnă o pereche de izmene, iar din butoi se înalţă capul bucătarului.
Vârât pe căldura aceea de treizeci de grade în apa răcoroasă
din butoi, bucătarul, gol puşcă, se bălăcea acolo ca un copil, încântat peste măsură. De voluptate, îngâna şi o guturală
cântare de triumf. Geologii nu schimbară între ei niciun cuvânt. Concentraţi şi mohorâţi, se repeziră cu toţii spre căruţă. Zărindu-i, bucătarul închise ochii de groază. Geologii îi scoaseră afară din butoi în toată splendoarea lui. Nu-l bătură. Nu făcură decât să-l zgâlţâie minute în şir, întrebându-l întruna: „Aşa ai făcut mereu, ticălosule, sau numai azi?”
— Numai azi! Numai azi! bâiguia bucătarul, şi dinţii îi clănţăneau de frică.
În cele din urmă, îi dădură drumul, şi el se apucă, suspinând, să-şi tragă izmenele. Geologii priviră lung apa din butoi, covârşiţi deopotrivă de scârbă şi de sete. Râul era departe şi nu mai aveau putere să pornească din nou într-acolo. La un moment dat, şeful expediţiei, pe nume Kolomeiţev, zise;
— Fie… E totuşi apă..
Şi îşi cufundă bidonul în butoi, apoi îl duse la gură şi bău pe săturate. Bău din apa aceea şi Serioja…
Lui Serioja îi plăcea să cânte când era singur. Nu prea avea el ureche şi nici voce, dar nu se putea stăpâni: cânta.
222
Aici, în taiga, până la sondele pentru care pregătea el documentaţia, cărarea şerpuia printre înalte plante umbelifere, şi el căuta totdeauna să se scoale dimineaţa înaintea altora, pentru ca, pornind de unul singur la drum, să poată cânta în voie. Uneori fredona melodiile fără a le însoţi de cuvinte, alteori le însoţea şi de cuvinte, dar de fiecare dată era fericit că nu glasul cine ştie cui, ci chiar al lui însuşi se contopea cu ţârâitul greierilor, cu imensitatea albastră a bolţii cereşti. Odată, spre seară, când geologii se aşezaseră să cineze, în dreptul focului de tabără apăru din semiîntuneric un cal, sforăind când şi când pe nări. Pe spinarea lui lată, fără şa, şedea, fluturând o creangă de salcie, o muiere tânără şi tot atât de trupeşă ca şi calul pe care încălecase.
— Care dintre ’mneavoastră e ăl de cântă dimineaţa prin pădure? întrebă ea pe un ciudat ton provocator.
Geologii schimbară priviri înveselite.
— Da ce, ţi-a plăcut cum cântă?
— Mi-o plăcut… răspunse ea, nu se ştie de ce, pe acelaşi ton.
— Laciughin e meşter la aşa ceva, râseră geologii şi îl împinseră înainte pe Serioja, care era gata să intre în pământ de ruşine.
— Vasăzică, tu? îi atinse ea uşor părul cu creanga.
— Ei, şi ce-i cu asta? răspunse cam fără chef Serioja, aşteptându-se la vreo păcăleală.
— Da cuvintele cântărilor le ştii? îl iscodi ea cu privirea, strângând coastele calului cu genunchii ei goi, arşi de soare.
— Le ştiu, făcu Serioja, simţind că roşeşte de-a binelea.
— Atunci, hai la mine-acas’. Eu stau aproape, colo-ia, la prisacă. Te-oi ospăta acătărea, că aici, cu mâncarea asta de la cazan, v-aţi cam scofâlcit. Ai să-mi cânţi. Pe urmă ai să-mi dai să copiez cuvintele.
Geologii izbucniră în hohote de râs. Cel mai tare râdea Sitecikin, un colector, care până şi în expediţie îşi păstra, impecabilă cărarea părului.
223
— Of, caraghioasă mai eşti! Să copiezi cuvintele! Zău, parcă-i un banc! Vai, mor! Vai, nu mai pot!
Femeia de la prisacă se aplecă şi se porni să-l şfichuiască
cu creanga, încât Sitecikin fu nevoit să-şi protejeze cu mâinile nepreţuita lui cărare. Pe lângă el, o încasară şi alţii.
— Văz că numa’ să vă hliziţi sunteţi buni! Şi cică sunteţi colea, mari geologi… Ia suie pe cal, flăcăule. Să vii la mine, să-mi fii oaspe. Numa’ cântece o să cântăm. Că ziua de azi îi pentru mine o zi osebită.
— Dacă-i o zi deosebită, poate că lăsaţi cântarea pe altă
dată? nu izbuti să tacă din gură Sitecikin şi încasă din nou vreo două cu creanga.
