— Aud…
— Ia să-ţi pun eu broboada mea pe umeri. Da nu te feri, că
228
nu te muşc… Ce frumos şuşoteşte noaptea? Uite, cearcă şi tu să cânţi la fel… Priveşte în sus, la stele. Când le priveşti aşa, parcă îţi slobozesc ele glasu’. Să nu cânţi prea tare: mai întâi îngână-ncetişor, ca şi când ai răsufla cu glasu’, să-ţi izvorască uşurel din piept…
— Şi ce cântăm?
— Ce vrei. Chiar acela, străin, pe care l-ai mai cântat.
— Poate pe celălalt, pe-al mamei dumitale?
— Ţi-a plăcut? Bine. Da să nu-i zici tu întâi: ia-te după
mine. Şi nu mi te uita în ochi: uită-te la stele.
Şi Grunia începu:
Ci la cosit, de sub sprânceană…
Pe urmă, îşi strecură uşurel braţul pe sub broboadă, şi-l luă pe Serioja de umeri. Privind spre stele, aşa cum îl învăţase ea, Serioja începu şi el să cânte, ţinându-i isonul: Picat-au lacrimi, deodată trei…
Şi-ntr-adevăr, păru că stelele-i slobozeau glasul, contopindu-i-l cu vocea Gruniei, cu toate foşnetele, şoaptele şi tresăririle naturii dimprejur. Serioja nici nu-şi dădu seama că ajunsese la sfârşitul cântării: deşi tăcuse, i se păru că încă
mai cântă.
— Ei, vezi că ai izbutit? zise Grunia. Asta fiin’că ai un suflet curat.
— De unde ştii dumneata?
— Se vede cât de colo. Hai să mai cântăm ceva. Cu tine îmi place să cânt. Bine i-am făcut botosului ăluia…
Şezură îndelung pe treptele cerdacului, şi Serioja mai cântă multe cântece, unele nemaiauzite de el până atunci niciodată. Iar după aceea, Grunia îl duse de mână în casă, îl culcă în pat ca pe un copilaş, îi aduse de astă dată nişte apă
rece în cană, şi, fericit şi aproape neîncrezător, el îşi auzi dinţii clănţănind de buza cănii de tablă, în timp ce femeia se 229
dezbrăca tot acolo, lângă el, mai rostind o dată pe întuneric vorba ei stranie, rămasă până la urmă un mister: „Ziua de azi îi pentru mine o zi osebită…”
Tot Grunia îl duse, călare, înapoi la tabără, a doua zi în zori, când copitele calului se mai cufundau încă în pâcla joasă, aşternută prin vâlcele, îl sărută apăsat, spunându-i cu o neaşteptată compasiune în glas: „Of, de nu te-ar strica lumea asta…”, apoi îşi biciui calul cu creanga de salcie şi pieri ca şi când nici n-ar fi fost vreodată. Serioja avu timp să
se strecoare neobservat în sacul său de dormit, dar nu trecu niciun sfert de ceas, că se şi auzi printre corturi răsunătoarea comandă a lui Kolomeiţev: „Scularea!” Sitecikin încercă după aceea, chicotind şi dându-i coate, să-l tragă pe Serioja de limbă, însă privirea dispreţuitoare a aceluiaşi Kolomeiţev îl făcu să amuţească. Spre seară, când geologii reveniră în tabără, bucătarul, cu ochii lucind într-un fel aparte, îl luă pe Serioja cu el şi-i arătă o coşniţă făcută din coajă de mesteacăn… Înăuntru se aflau câteva bidoane pline ochi cu miere aurie, scânteietoare.
— Cumsecade femeie, zise bucătarul. Mi-a spus la plecare: asta-i pentru cântecele băiatului…
Sfârşind cu cina, Serioja o porni iar spre prisacă, încercând să dispară pe neobservate din tabără, dar numai la câţiva paşi depărtare de flăcările rugului, simţi pe umăr palma grea a lui Kolomeiţev:
— Nu te lăsa pradă slăbiciunii, Laciughin. Aventurile sunt aventuri, iar treaba e treabă. Mâine avem de bătut un drum lung.
Serioja reveni „de pe teren” trei zile mai târziu. Când ajunse la prisacă, nu mai găsi acolo niciun stup. Uşa şi ferestrele izbei erau bătute în cuie. Cât despre mierea primită, aceasta se isprăvi curând.
…Poate că fiecare dintre noi am întâlnit în tinereţe câte un demon, niţeluş mai vârstnic, care a încercat să ne sădească
în suflet neîncrederea faţă de oameni, îndoiala în ceea ce priveşte însăşi capacitatea lor de a fi dezinteresaţi. Pentru 230
Serioja, Kolomeiţev n-a fost un demon: dimpotrivă, el a devenit idolul acestuia. Kolomeiţev dădea dovadă de acea sobră eleganţă spirituală a unui gentleman ce duce o viaţă de campanie: nu încerca niciodată să se vâre în sufletul altora, dar nici altora nu le îngăduia să i se vâre în suflet. Nu era subordonat decât scopului principal al muncii pe care o îndeplinea; dacă îşi permitea totuşi unele abateri de la acesta, o făcea în aşa fel, încât să nu fie observat de ceilalţi, în timp ce abaterile acestora puteau să aibă loc numai cu ştirea lui; el socotind că altminteri totul s-ar fi dat peste cap.
În raporturile dintre el şi membrii expediţiei nu exista nicio umbră de familiarism, şi tot el, şeful lor, le interzicea să
stabilească între ei asemenea raporturi. Pe ascuns, unii dintre geologi calificau această manieră drept „absolutism iluminat”, totuşi nimeni nu l-ar fi putut acuza că, adoptând o atitudine aspră faţă de ceilalţi, şi-ar fi creat sieşi o situaţie privilegiată. Privilegiul de care dispunea nu era decât unul singur: acela de a decide el totul.
Kolomeiţev îşi alegea itinerariile cele mai anevoioase, demonstra cel mai mare curaj în momentele dificile şi nimeni nu izbutea să-şi dea seama dacă-l încearcă şi pe el vreodată
emoţia. Toate acestea îi ofereau un anumit ascendent faţă de acei şefi de expediţie care căutau să-şi linguşească
subalternii, sau exclamau în cadrul adunărilor generale cu glas ridicat: „Ce-i de făcut?” ori se-apucau să ţipe, făcându-i astfel să zâmbească ironic pe cei din jur. În ceea ce îl priveşte pe Serioja, acesta îşi dăduse seama încă din copilărie că
există pe lume o categorie de oameni ce nutresc o teamă
patologică faţă de orice fel de decizie pe care ar trebui s-o ia.
Cunoscuse fenomenul încă din timpul şedinţelor colegiului de redacţie al gazetei lor de perete: erau acolo băieţi care se antrenau încă de atunci, de pe băncile şcolii, pentru ceea ce înseamnă fuga de răspundere. Kolomeiţev însă nu se temea niciodată să ia o decizie; dimpotrivă, părea chiar creat pentru aşa ceva. Fireşte, om hotărât fusese şi Igor Seleznev. Spre deosebire de acesta însă, Kolomeiţev nu dispreţuia niciun fel 231
de muncă, nici chiar munca de salahor, şi nici nu-i jignea fără motiv pe oamenii din jur. Nici Seleznev nu fusese un fricos, însă curajul lui părea totdeauna premeditat, în timp ce curajul lui Kolomeiţev era unul înnăscut. Seleznev obişnuia să se înconjoare de linguşitori, în timp ce Kolomeiţev nu putea să-i sufere.
Tocmai de aceea Serioja, care se tot acuza că-i lipsit de voinţă, sau că are o înclinaţie spre filosofări sentimentale, nu numai că-l idolatriza pe Kolomeiţev, dar încerca şi dorinţa de a-i semăna întru totul. Şi totuşi avea şi Serioja un demon.
Demonului cu pricina îi zicea Nahabkin şi îndeplinea funcţia de şef al unuia dintre depozitele expediţiei, situat într-o mică
