— Ai dactilografiat întreg romanul Maestrul şi Margareta!
se miră Serioja. Dar cât timp ţi-a trebuit pentru asta?
— Cu mult mai puţin decât lui Bulgakov ca să-l scrie, zâmbi Krivţov. Păi ce era să fac? N-am izbutit să-l procur. Eu n-am relaţii cu cei ce vând pe sub mână. Or, o asemenea carte trebuie s-o ai mereu în preajmă. Aşa că am stat şi-am copiat-o. De fapt, e şi o treabă folositoare. În felul ăsta te apropii mai mult de stilul autorului, îi înţelegi mai bine modul de a gândi, te pătrunzi de fiecare cuvânt al lui.
Volumele lui Maiakovski şi Esenin am izbutit până la urmă
să le procur. Cât despre culegerea poeziilor lui Pasternak, pe asta a trebuit, de asemenea, s-o copiez în întregime. În schimb, mi-am dat seama, ca să zic aşa, cu propriile mele degete, că poezia lui timpurie e mai densă, dar mai încifrată.
Iar cea de la sfârşitul vieţii, mai limpede, însă mai diluată. Cu alte cuvinte, a câştigat dintr-un anumit punct de vedere şi a pierdut dintr-altul Dar ştii cine mi-a împrumutat, ca să le transcriu, toate cărţile astea: şi Bulgakov, şi Pasternak, şi Ţvetaeva, şi Anna Ahmatova? Alka. Tatăl ei cel iscusit în şaşlâcuri cumpără toate cărţile rare, deşi, bineînţeles, nu le citeşte. Astăzi, există un nou tip de oameni care cumpără
cărţi aşa cum ar cumpăra mobilă. Vor să arate în felul ăsta 194
că sunt în pas cu vremea. Am asistat recent la o scenă: pe uşa magazinului „Beriozka” îşi croia drum un străin ţinând subsuoară nu mai puţin de zece plachete de-ale Ahmatovei.
Treceau pe-acolo nişte studente. Când l-au văzut, au rămas înmărmurite. Străinul şi-a dat seama de asta, a izbucnit în râs, i-a oferit uneia dintre ele un volumaş, ba a mai bătut-o şi pe obraz uşurel – aşa, părinteşte. A ajuns Anna Ahmatova să-şi vadă versurile dăruite fetelor noastre de către străini!…
E foamete de cărţi în ţara noastră, asta e.
— Încă e bine că-i foamete de soiul ăsta, observă Krivţov-tatăl. Slavă Domnului că n-aţi apucat-o pe aialaltă, ca noi.
— Ce bine vezi în treaba asta? sări cu gura Kostea. Ce-i mai presus, după părerea ta: spiritul sau trupul?
— Spiritul, desigur, rosti împăciuitor tatăl. Dar nu uita, totuşi, nici de trup: mai ia oleacă din piftia asta, că-i tare bună, cu usturoi… Am fost eu odată la Moscova, la o consfătuire a fruntaşilor în producţie. Am fost cazat la hotelul „Ucraina”. Ies într-o dimineaţă în hol, îmi pusesem la rever, în vederea solemnităţii la care urma să asist, toate decoraţiile: şi cele militare, şi cele pentru muncă. Văd, acolo, în hol, un chioşc cam ciudat în felul lui. Erau acolo de toate: şi icre negre, şi icre de Manciuria, şi conserve de crabi, şi votcă cu capac dintr-ăla ce se poate deşuruba. Asteia, bătu el cu unghia sticla de pe masă, îi scoţi dopul de tablă şi gata, la loc nu i-l mai poţi pune: vrei, nu vrei, trebuie să bei totul pân-la fund. Ăleia, însă, îi deşurubezi căpăcelul, bei oleacă, i-l înşurubezi la loc şi totu-i în ordine. În afară de toate astea, vedeai la chioşcul acela minune şi căciuli de blană, şi baticuri de mătase înflorată, şi jersee de lână, şi ăia, cum le zice, ciorapi, dintr-ăia, până la brâu.
— Le zice ciorapi-pantalon. M-ai făcut să râd, bărbate!
rosti, amuzată, nevastă-sa.
— Păi aşa am spus şi eu, îşi reluă istorisirea, aparent veselă, tatăl lui Kostea. Mă duc eu la vânzătoarea de-acolo şi-i zic: „Alegeţi-mi, vă rog, domnişoară, un jerseu pentru nevastă-mea, un batic şi vreo zece perechi de ciorapi-195
pantalon, dacă se poate, o căciulă de blană pentru un băiat de şaisprezece ani, cât despre votcă, pe asta mi-o aleg singur.
Deodată o văd că saltă la mine nişte ochi vineţi primprejur, ca la înecate, şi-mi zice pe-un ton ca de mucava: „Nu, zice, astea se vând numai pe valută”. Aşa mi-a trântit-o, de parcă
ea însăşi s-ar fi născut pe undeva, prin Rio de Janeiro, sub un palmier. Nasul însă, oricât l-ar fi pudrat, tot de-al nostru era: cârn, rusesc get-beget. Mă duc atunci la un alt chioşc; acolo vraja pierise: nici tu icre, nici tu crabi, nici căciuli de blană, nici ciorapi-pantalon, că de votcă nici nu mai vorbesc: nu era nici dintr-aia cu dop de tablă. Vedeai acolo nişte cravate înşirate pe un cerc, nişte piepteni de culoarea vântului turbat şi teancuri de chiloţi dintr-ăia de satin negru, ca de doliu. Am pornit c-un prieten să intrăm la restaurant, când colo, vedem spânzurând la uşă o inscripţie: „Numai pentru delegaţii străine”. Am cumpărat atunci nişte votcă şi nişte salam la un magazin şi-am cinat pe cinste la noi în cameră. Camera însă era frumoasă: lemn de mahon, draperii de catifea, pe perete un tablou, ba mai era acolo şi-un televizor. Numai că nu m-am prea simţit în largul meu acolo, în camera aia. Aici, în subsolul nostru, tavanul, ce-i drept, e mai jos ca dincolo, însă totul în jur e al meu. Şi uzina mi-o iubesc: e şi ea a mea, şi trec printr-însa, într-adevăr, ca un stăpân. Noi suntem constructori de nave şi ori de câte ori lansăm câte-o navă nouă la apă, parcă am porni noi înşine în largul mării. Aveţi acum şi voi, băieţi, largul mării în faţă.
Vorbiţi englezeşte ca pe apă, scrieţi poezii. Numai de gândit să gândiţi totuşi ruseşte, nu într-un fel dintr-ăla, de împrumut.
De-atunci, Serioja începu să vină deseori la familia Krivţov, iar într-una din zile, tatăl lui Kostea obţinu un permis special pentru ei şi-i luă cu el la şantierul naval. Până atunci, Serioja îi întâlnise pe muncitori în faţa chioşcurilor de răcoritoare, presărând tacticos sare pe marginea halbelor cu bere şi curăţind voblă50 pe câte-o foaie de ziar. Lucrând efectiv nu 50 Soi de peşte din Marea Caspică.
196
văzuse decât excavatorişti, pe câte-o stradă din oraş, sau femei mutând cu răngile şine de tramvai, sau fetişcane zugrăvind, agăţate în nişte leagăne, faţadele blocurilor şi, în fine, pe nenea Lioşa, instalatorul de la JEK51, căruia toată
lumea îi zicea „Nenea Trei-Ruble”, întrucât, fără a-ţi lua această sumă, nu pleca de la tine, chiar dacă treaba pe care o avea de făcut era una de cinci minute. Aproape în fiece seară, nenea Trei-Ruble avea obiceiul să zacă, indiferent de starea vremii, pe asfaltul trotuarului; alteori se întâmpla să
se moşmondească de formă la câte o instalaţie sanitară, mormăind vorbe de neînţeles şi scăpându-şi înăuntru sculele, numai pentru a căpăta un ban ca să se poată drege.
La şantierul naval, Serioja întâlni pentru prima oară
muncitori ale căror chipuri concentrate vădeau inteligenţa şi îndârjirea pe care ţi-o dă numai sentimentul că participi la o activitate de mare importanţă. Un astfel de chip avea Kostea atunci când îşi scria versurile în timpul lecţiilor. Schimbat la faţă era şi tatăl lui Kostea. Arătând cu braţul înălţat spre vastele ateliere şi acoperind cu vocea sa vuietul din jur, omul acesta i se păru lui Serioja un adevărat uriaş, încât aproape că nu-i mai venea să creadă că un asemenea uriaş poate să
încapă într-o odăiţă de la subsol. Aici, la şantier, în sufletul lui Serioja se născu, salvator, sentimentul existenţei unei legături între corăbioara lui Petru I şi acele viitoare nave pe care le construia cu flacăra sudurii autogene clasa muncitoare de astăzi. Oamenii care creau o asemenea forţă
erau şi ei o forţă de care poate că nu-şi dădeau seama cu toţii. Mai târziu, având din nou, când şi când, prilejul să-i vadă pe aceşti oameni cum presară sare pe marginea halbelor, în faţa ochilor îi apăreau pe dată siluetele navelor pe care le construiau ei, cu toţii. Zărindu-i însă cum joacă
„domino” prin curţile oraşului, încerca un sentiment ciudat, un sentiment de tristeţe, căci jocul acela nu era un joc pentru uriaşi.
În mintea lui se întipărise adânc fraza rostită cândva de 51 Oficiul de exploatare al spaţiului locativ.
197
Kostea: „Trăieşti în bogăţie, Laciughin!” Într-o zi, îl întrebă pe Vladimir Vikentievici:
— Spune-mi, tată, noi suntem bogaţi?
Vladimir Vikentievici rămase cu lingura spânzurată în aer, se înecă cu perişoara din ciorbă, apoi îşi privi cu luare-aminte feciorul, ca şi când l-ar fi văzut pentru prima oară.
— Cine ţi-a spus treaba asta?
— N-are importanţă cine mi-a spus-o, se eschivă Serioja.
Răspunde-mi, suntem bogaţi?
— Cum să-ţi zic: săraci nu suntem… rosti rar Vladimir Vikentievici, negăsind un răspuns mai potrivit. O ducem, desigur, mai bine decât alţii. Dar şi eu, şi maică-ta muncim şi toate câte le avem le-am dobândit amândoi prin muncă, prin muncă cinstită.
— Dar cât câştigi tu, tată?
