Krivţov tăcu, rămas în nemişcare. Doar mâinile îi tremurau uşor, iar ochii care până atunci păreau că privesc, fără să-l mai vadă pe Serioja, undeva, dincolo de încăperea în care se afla, îi reveneau cu încetul din acea depărtare. Îi reveni şi glasul de băieţandru.
— Ei, ce zici, Laciughin? Ba nu, poţi să nu-mi spui: o ştiu şi singur. Mai bine îţi zic altceva. I-am pus un titlu întrucâtva ironic: Naivă poză de familie. Familia însă mi-o iubesc, asta s-o ştii, Laciughin.
Fie vremea rea, senină,
tata merge la uzină.
Şi-n costumul lui cel nou,
pantaloni, vestă, sacou,
lumea-l vede stând sub soare
la Panoul de onoare.
Ploaie, ger ori cer senin.
Mama – tot prin magazin.
Dar a mamei osteneală, lângă ei,
a ei sfârşeală
milă n-au şi nici cătare
la Panoul de onoare.
— Doamne, cum le-ai mai potrivit, plesni din palme tuşa Klanea, care se nimeri să fie şi ea de faţă. Întâi m-ai cam înfricoşat, astea în schimb,. de le-ai zis la urmă, îs tare frumoase. Şi de mămica matale ţi-ai adus aminte, ai înţeles că osteneşte, sărmana…
— Nu e deloc sărmană, se încruntă brusc Krivţov. Ea nu se plânge niciodată de nimic… Ascultă, Laciughin, tu ai putea să-mi împrumuţi câte o carte pentru un anumit timp?
Vreau să mi le transcriu la maşină. Să nu te temi: eu nu obişnuiesc să nu restitui cărţile împrumutate. Eu stimez 192
cărţile mai mult decât pe oameni. Deşi unele cărţi le detest la fel cum îi detest pe ticăloşi.
Tuşa Klanea îi invită pe băieţi la masă. Krivţov refuză mai întâi, pe urmă, acceptă totuşi.
— Icre nu mănânc, zise el tăios. Nu vreau să mă
obişnuiesc cu ele. Cât despre cartofi – cu plăcere.
Plecând apoi cu volumul lui Gumiliov subsuoară, pe care îl învelise mai întâi, grijuliu, într-un număr din ziarul Leningradskaia pravda, îi mai aruncă o privire peste umăr lui Serioja şi îi zise, nu cu invidie în glas, nici cu o mustrare ironică, totuşi cu o intonaţie ce părea un eventual avertisment:
— Trăieşti în bogăţie, Laciughin!
După un timp, îl vizită şi Serioja pe Krivţov. Cei patru membri ai familiei acestuia ocupau cu toţii o odaie la subsolul unei case locuite în comun de mai multe familii.
— Tot aşteptăm să ni se dea un apartament, dar uite că
timpul trece, oftă a justificare mama lui Krivţov, legănându-l pe feciorul ei cel mai mic, în vârstă de un an. Nu-i nimic, peste puţin o să ne vină şi nouă rândul. Aşa că să ne iertaţi.
E cam strâmt la noi, dar sunteţi oricând binevenit… Doar cărţile astea, ale lui Kostea, ocupă niţeluş prea mult loc. Însă
are nevoie de ele. El e la noi scriitor.
— Mamă, eu nu sunt încă scriitor, se aprinse Kostea la faţă.
— De vreme ce scrii, înseamnă că eşti scriitor, zâmbi împăciuitor tatăl lui Krivţov, punând pe masă o sticlă de votcă pentru el, iar băieţilor tunându-le dintr-o damigeană
nişte vişinată în care pluteau boabe mari, umflate. Mama lui Rostea aduse nişte piftie făcută în casă, castraveciori muraţi, apoi scoase cu mândrie dintr-un dulăpior un borcan mic cu icre negre.
— Ia uitaţi-vă ce am aici: le păstram pentru o zi de sărbătoare, dar dacă ne-a venit un oaspe, înseamnă că-i tocmai o zi dintr-asta…
Aceste icre nu puteau fi refuzate.
193
Odaia în care locuiau Krivţovii, în ciuda inevitabilelor pete de igrasie din tavan, era foarte curată şi respira o atmosferă
de intimitate pe care o creau perdelele albe de dantelă, învelitorile brodate care acopereau pernele. Într-un colţ, ferit printr-un paravan, se afla birouaşul lui Kostea, plin cu ciorne. Pe birou se zărea şi o maşină de scris „Moskva”, precum şi o cască, semănând cu cele de radiofonist, făcută
însă din două faruri de bicicletă, umplute cu burete.
— Pe asta mi-o pun când lucrez, îi explică Krivţov lui Serioja. Ca să nu mă supere zgomotele din jur şi să-mi altereze ritmul versurilor.
Kostea avea, într-adevăr, multe cărţi, însă majoritatea nu proveneau din comerţ, ci erau copiate de el la maşină după
ediţii rare, şi tot de el legate cu grijă.
