Serioja nu şi-a văzut niciodată bunicii, pentru că atunci când s-a, născut el, nu mai era niciunul în viaţă. Muriseră
înstrăinaţi şi, cine ştie, poate că moşnegelul-ciupercar şezuse vreodată cu ei la acelaşi foc de tabără. Apucaseră totuşi amândoi să mângâie căpşorul fratelui său mai mare, dus şi el mai apoi dintre cei vii, în timpul blocadei Leningradului.
183
Maică-sa scăpase ca prin minune cu viaţă. Fusese profesoară
la conservator şi, când Serioja era de-o şchioapă, îl lua mereu cu ea la cimitirul Piskarevskoe, unde era înmormântat frăţiorul lui. Într-o zi, se dusese împreună cu dânsa la cinematograf; rula un film documentar despre tragedia şi despre măreaţa victorie a Leningradului; deodată, în semiîntunericul acela prin care licăreau lacrimi prelinse din atâţia ochi, mama tresări, strângându-l de mână: „Priveşte…
Acela e fratele tău… Iar asta sunt eu.” Pe ecran, mergea prin zăpadă o femeie aplecată de spate, cu un chip istovit, de bătrână, o femeie în care Serioja abia dacă izbuti s-o recunoască pe maică-sa; ai fi zis că femeia aceea revenise printr-o minune la viaţă dintr-o bătrâneţe geamănă cu moartea. Îmbrăcată-n pufoaică şi-nfăşurată cu o draperie străveche, cu imprimeuri şi cu ciucuri la poale, îşi târa anevoie picioarele vârâte în nişte încălţări scâlciate, ca vai de lume, trăgând în urma ei o săniuţă de aluminiu, pe care zăcea un trupşor de copil cu obrazul acoperit de un fular.
Din ziua când văzuse acest film, chipul maică-sii se confunda mereu în imaginaţia lui cu cel al femeii care trăgea-n urma ei mica sanie de aluminiu.
Fratele lui Serioja n-a mai apucat să-şi afle un rost pe lume, s-a prăpădit înainte de a împlini zece ani. Îl privea întruna dintr-o fotografie prinsă-n perete; purta pe cap o bonetă „spaniolă”42 cu ciucure, cum cei din generaţia lui Serioja nu mai pomeniseră, iar în mâna întinsă ţinea o sclipitoare trompetă pionierească. Rămaseră de la el o seamă
de cărţi al căror autor era Gaidar, cărţi citite şi răscitite, faţă
de care ce-i de-o vârstă cu Serioja manifestau o atitudine dispreţuitoare: „A-a, astea-s dintr-alea cu Timur – nişte fleacuri”. Serioja însă îl îndrăgi pe autor pentru nota aceea pură, neînşelătoare, ca a trompetei pioniereşti, ce se făcea simţită în scrierile sale. Din istorisirile părinţilor, care nu i-au ascuns nimic din cele petrecute, Serioja înţelese că au existat 42 Asemenea bonete erau purtate de copiii din U.R.S.S. în perioada războiului civil din Spania.
184
şi cei care nu au spart ceaşca albastră. Ea a fost spartă, dar nu de Gaidar, nici de Timur şi nici de cei doi bunici ai lui Serioja43.
Prinse-n
pereţii
vechiului
apartament
petersburghez, licăreau molcom alte două chipuri: unul –
energic, cu pomeţii ieşiţi în afară, al muncitorului putilovist, îmbrăcat într-o haină de piele, cu banderola gărzilor roşii prinsă de mânecă, celălalt – blând, dar vădind un spirit vioi şi hâtru, al profesorului de istorie antică. Deosebite fuseseră
rădăcinile din care a răsărit tânărul vlăstar al familiei Laciughin, dar iată că s-au împletit atât de strâns una cu alta, că nu mai puteau fi nicicând despărţite.
În timpul blocadei Leningradului, locuitorii oraşului se vedeau nevoiţi să pună pe foc uneori cărţi de mare preţ, care îşi dăruiau astfel oamenilor amorţiţi de ger, căldura paginilor răsucite de flăcări în interiorul „burjuicilor”44 ce-şi îndeplineau din nou vechea lor misiune. Irina Apollinarievna însă izbutise să păstreze în întregime biblioteca profesorului Zagoreanski, astfel încât Serioja îşi petrecuse toată copilăria printre acele cărţi ce i se păreau a fi înţelepte şi bune duhuri ale locuinţei lor. I se aflau continuu în preajmă, aidoma unor fiinţe înzestrate cu gândire, volume ale enciclopediei „Granat”
şi ale celei editate de către Brockhaus şi Efron, cărţi de istorie antică a Babilonului, Asiriei, Bizanţului, Egiptului, Greciei, Romei. Dar câte cărţi de istorie a Rusiei nu se găseau acolo! Şcerbatov, Tatişcev, Karamzin, Kostomarov, Soloviov, Kliucevski, toţi aceştia prezentau fiecare în felul său ţara pe care o căpătase drept moştenire Serioja, dar de necontestat rămâne un acelaşi lucru: istoria ţării lui Serioja era măreaţă, fără de seamăn, şi această istorie trebuie continuată tot întrun mod măreţ, specific. Cât despre muzeele din Leningrad, Serioja îndrăgise cel mai mult Căsuţa lui Petru I.
De învăţat, învăţa la şcoala specială cu predare în limba engleză. Concomitent, se ocupa de muzică, de patinaj artistic 43 Aluzie la povestirea Ceaşca albastră de Arkadi Gaidar (1904—1941).
44 Burjuika, sobiţă improvizat din tablă, folosită în anii grei ai războiului civil.
185
şi, de la vârsta de cinci ani, juca tenis.
Vladimir Vikentievici Laciughin – azi remarcabil om de ştiinţă, în care cu greu ai mai fi izbutit să-l recunoşti pe studentul de la facultatea muncitorească, ce purta pantofi de pânză curăţaţi cu praf de dinţi – se gândea uneori cu nelinişte la fiul său: oare avantajele pe care, întâmplător, le are faţă de mulţi colegi ai săi nu-i vor fi păgubitoare?
Irina Apollinarievna încerca de fiecare dată să-l liniştească:
— Serioja este, prin însăşi firea lui, un băiat bun. Am constatat asta încă pe când era mic de tot; îşi dăruia totdeauna jucăriile altor copii, dacă acestea le erau pe plac.
— Totuşi avea mai multe jucării decât alţii. A fi bun înseamnă să dăruieşti altuia singura ta jucărie, se încrunta Vladimir Vikentievid.
— Crezi, aşadar, Volodea, că trebuie să le creăm copiilor noştri greutăţi asemănătoare cu cele prin care am trecut noi?
Ei le vor avea pe ale lor… se apăra Irina Apollinarievna.
Laciughinii aveau în casă o femeie de ajutor, care se îngrijea de gospodărie şi de Serioja; era originară de prin Vologda, nemăritată şi trecută de tinereţe, cu nişte gesturi repezite, de om oropsit, care trăieşte mereu cu frica-n sân că
nu va fi pe placul stăpânilor, deşi nimeni n-a certat-o vreodată pentru că a afumat o mâncare, a ars cu fierul de călcat o pereche de pantaloni sau a spart vreo farfurie. Tuşa Klanea, cum îi ziceau ai casei, nu avea copii şi îl iubea nespus pe Serioja, răsfăţându-l şi îndopându-l cu de toate. În privinţa îndopării, un rol deosebit îl avea, de fapt, şi Irina Apollinarievna, oare nu putea uita că primul ei fecior murise de foame. Tuşa Klanea îi pregătea lui Serioja suc de portocale şi de grepuri, aşa cum o învăţa mama băiatului, iar pârjoale îi făcea numai din carne proaspătă. O dată pe săptămână, Irina Apollinarievna se ocupa de aprovizionarea casei; aducea alimentele de la un magazin, într-o cutie mare de carton, făcând rost de ele „pe sub mână” (expresie pe care nici ea, nici Vladimir Vikentievici n-o puteau suferi, dar îşi găseau justificarea în faptul că erau mereu foarte ocupaţi).
186
— Iar îmi dai icre la micul dejun… se strâmba Serioja.
— Mănâncă-le, Seriojenka, mănâncă-le, se agita tuşa Klanea. Doar îs aşa de scumpe!…
Şi sta nemişcată lângă el până mânca tot din farfurie. Cu cartofii însă, băiatul nu se împăca defel, nu putea să-i sufere; era de-ajuns ca tuşa Klanea să se uite în altă parte, că-l şi vedeai cum scoate fulgerător, cu degetele, câte un cartof din supă şi-l aruncă în spatele şifonierului, unde leguma se izbea de perete şi cădea jos. Făcând curat într-una din zile, pe tuşa Klanea o podidi plânsul când dădu în spatele şifonierului de un întreg depozit de cartofi uscaţi.
— Rău ai făcut, Seriojenka, foarte rău… Cartofiorii ăştia, băiatule, au fost puşi în pământ de mâini grijulii, aceleaşi mâini i-au muşuroit şi tot ele au scos apoi rodul din pământ.
Iar atunci când plouă, Seriojenka, pământul acela umed îţi zgârceşte mâinile, nu alta. Ia uite ce mâini am eu: până şi azi mă chinuie romatizmul, aşa de mulţi cartofi mi-a fost dat să
scot din pământ şi să-i aleg după aceea. Şi-apoi, mai ştiu că
