propunându-se să nu uite niciodată această rudimentară
definire a unei existenţe străine, dar care acum i se păru a fi inseparabilă de propria lui existenţă, aflată abia la început de drum.
Serioja crescuse la oraş, la umbra – monumentului înălţat în cinstea unui om mare, care grăbi al Rusiei avânt34, văzuse acolo şi alte monumente, ridicate în memoria unor conducători de oşti, revoluţionari, scriitori, oameni de ştiinţă.
Toate acestea reprezentau o ofrandă de piatră adusă măreţiei lor. Bolovanul de adineaori însă era un monument ce fusese înălţat numai pentru că un oarecare căutător de aur nu făcuse nimănui niciun rău; cu alte cuvinte, în cinstea sufletului său bun, iar nu a faptului că a fost o personalitate.
Poate fi oare socotită bunătatea ca atare drept o măreţie demnă de un monument? Care tânăr de vârsta lui Serioja nu visa la glorie? Acum însă, când tânărul dăduse în cale de acel bolovan, gândurile sale la glorie păliseră brusc, se duseseră
parcă undeva, departe, şi în suflet i se născu dorinţa de a fi 34 Vers din poemul Călăreţul de aramă de A.S. Puşkin, care evocă figura lui Petru cel Mare.
176
măcar un om bun pur şi simplu, un om care să nu facă rău
„nimăruia”.
Taigaua înconjurătoare ai fi zis că intuieşte toate simţămintele curate care îi copleşiseră inima şi îi răspunse printr-un freamăt continuu, ce păru a fi însăşi amintirea sonoră a istoriei, o amintire ce cuprindea în ea atâtea lucruri înfricoşătoare, dar care nu încetase din această cauză să fie şi ea curată.
Deodată, Serioja tresări. Chiar în faţa lui, pe potecă, ieşi fuguliţa dintre tufe un pui de urs. Puiul era plin de o inconştientă bucurie a vieţii, neînsoţită de prudenţă, şi prezenţa omului nu-l înfricoşa. Îndată se repezi la Serioja, care încremeni locului. Mormăind şi făcând să-i sclipească în soare botul negru, umed, şi ochişorii pătrunşi de-o curiozitate copilărească, începu să se frece de blugii tânărului, zgrepţănându-i şi înşfăcându-i prieteneşte cu colţii, nişte colţi, totuşi, de urs. Serioja ştia prea bine din auzite că pe undeva, pe aproape, trebuie să se afle şi mama puiului, ursoaica, şi că o întâlnire cu aceasta nu prevesteşte de obicei nimic bun. Fără a se clinti din loc, îşi scoase din buzunar briceagul de turist şi-i desfăcu o lamă. Auzi curând foşnetul tufelor de păducel din preajmă, apoi printre ele îşi făcu loc, răzbind în potecă, trupul mătăhălos al ursoaicei cu blana înţesată de scaieţi. Ursoaica se opri şi cătă drept în ochii lui Serioja. Căutătura-i era întrebătoare şi nu trăda nici urmă de furie. Apoi îl ocoli, luând-o alene prin spatele său.
Cea mai înfricoşătoare clipă i se păru aceea când se află
chiar îndărătul lui. Îi auzi răsuflarea grea, îi simţi mirosul.
Ştia însă că nu trebuie să se mişte. Ursoaica ţâşni din spatele său, îşi înşfacă puiul neascultător cu dinţii de ceafă, îl smulse de lângă Serioja şi îl goni, dându-i câteva scatoalce, către tufişurile din preajmă. Serioja rămase neclintit până ce trosnetele crengilor şi mormăitul ursoaicei se stinseră în depărtare. Mâna cu care ţinea briceagul îi tremura amarnic.
Se uită la briceag şi, uimit, constată, că în loc să-i desfacă
una din lame, îi desfăcuse… linguriţa! Abia atunci îşi reveni 177
şi izbucni în râs, deşi tot în clipa aceea simţi că încep să-i tremure genunchii. Şi-i lovi de câteva ori cu pumnii, dar degeaba. În sfârşit, o porni mai departe, iar câteva clipe mai târziu, zări din nou ursoaica: trecea înot râul ţinându-şi puiul tot aşa, cu dinţii, de ceafă.
— La revedere! strigă tânărul cât îl ţinea gura, fericit, că-i fusese dat să-i întâlnească în cale dar, de bună seamă, şi mai fericit că scăpase nevătămat.
— La revedere-e-e-e! îi răspunse taigaua.
178
10
În ziua când viitorul tată al lui Serioja – pe atunci student la o facultate muncitorească, purtând o iungşturmovcă35
împodobită cu insigne ale OSOAVIAHIM36 şi MOPR37, precum şi încălţări de pânză albă, care lăsau pe parchet urmele trădătoare ale prafului de dinţi cu care le curăţase – intră
pentru prima oară în casa profesorului de istorie antică
Zagoreanski, îşi dădu seama că şi-a pierdut cumpătul.
În acest vechi şi spaţios apartament nu exista niciun fel de lux, în afara unuia care se transmitea din generaţie în generaţie: acela al cărţilor. Cărţile îmbrăcau toţi pereţii, se grămădeau pe scaune, pe mese şi pe pervazul ferestrelor.
Peste ele însă nu punea nimeni ceainice fierbinţi, aşa cum se mai întâmpla uneori pe la căminele facultăţilor muncitoreşti.
— Vă rog să faceţi cunoştinţă: dânsul e Volodea, iar dânsul e tatăl meu, se auzi glasul Irinei, fiica profesorului, şi Laciughin zări abia atunci, printre rafturile care îl copleşiseră, încărcate de cărţi cu cotoare licărind distins, 35 Iungşturmovka (de la germ. Jungsturm – Organizaţie revoluţionară
creată în 1924) – uniformă paramilitară purtată de membrii Jungsturm-ului şi de tineretul sovietic în deceniul al treilea, începutul deceniului al patrulea.
36 Abreviere de la Obţcestvo sadeistvia oborone i aviaţionnohimiceskomu stroitelstvu SSSR – Asociaţia pentru sprijinirea şi dezvoltarea aviaţiei şi chimiei în U.R.S.S.
37 Abreviere de la Mejdunarodnaia organizaţia pomoşci borfam revoliuţii –
Organizaţia Ajutorul Roşu Internaţional.
179
elegant, un bătrânel scund, cu o faţă vioaie şi mobilă, încât ai fi zis că face întruna cuiva cu ochiul, o faţă asupra căreia fluturau, răvăşite, şuviţe de păr roşcat, scăpate de sub o tichiuţă neagră.
Bătrânelul coborî cu agerime, ca o maimuţică, din vârful scăriţei înalte, de bibliotecă, ţinând în mâini un foliant imens, astfel că mâna pe care o întinse studentul întâlni în cale cotorul acestuia, şi nu mâna profesorului.
— Îmi cer scuze, zise Laciughin.
— Dă mâna, dă mâna cu istoria Bizanţului, râse Zagoreanski. E mai sigură decât mâna multor oameni…
Aşadar, tinere, din câte înţeleg, eşti soţul Irinei? Căci astăzi totul se petrece cu repeziciune: doar trăim o epocă de cataclisme sociale.
Laciughin înmărmuri.
— Tăticule, zise cu mustrare în glas Irina. Eu şi cu Volodea nu suntem decât buni camarazi.
