Călătoarele păsări tot zboară…
Grişa îi ţinu isonul, atacând notele de sus cu o voce catifelată de bariton şi parcă stând totodată să-şi admire frumuseţea glasului:
N-am nevoie de ţărmul turcesc,
Nici de Africa nu am nevoie.
165
— Că cei bătrâni nu cântă, asta o înţeleg. Pentru dânşii până şi acest cântec îi prea tânăr, zise apoi responsabilul, arătând spre gazdă şi spre ciupercar, pe sine, de bună
seamă, nesocotindu-se bătrân. Da mătăluţă, geologe, de ce nu ţii isonul? Pentru matale cântecul e prea vechi?
— Nu-i ştiu cuvintele, zise flăcăul. Şi-apoi, să ştiţi că eu unul aş vrea să văd şi Turcia, şi Africa…
— Of, tânără generaţie, îl ameninţă cu degetul responsabilul cu poamele. Da ce cuvinte, mă rog, ştii matale?
De la fel şi fel de twisturi?
— Lasă-l pe băiat, Tihon Tihonovici, interveni ciupercarul.
Uite-am să zic acu’ un cântec şi pun rămăşag cu dumneata că o să-mi ţină şi dânsul isonul…
Şi se ridică în picioare Nikanor Sergheevici, omuleţul acesta firav, hârşit de viaţă, îşi trecu podul palmei peste gură, curăţind-o parcă pentru cântecul care începuse a creşte înlăuntrul lui. O undă de măreţie îi învălui obrazul boţit de vreme, cu un nas micuţ ca un plisc, netezindu-i cutele. Umerii costelivi i se îndreptară. Bărbuţa rară i se avântă cu mândrie în sus, iar printre firele ei cântecul izvorî cu forţă, tinereşte, de parcă ne-ar fi cântat el, Nikanor Sergheevici, ci altcineva, ascuns într-însul: Mare slăvită – preasfântul Baikal…
Se ridică în picioare şi Grişa, purtă cântecul şi mai larg, şi mai liber:
Straşnic vaporul, butoiul de peşte…
Îşi uni glasul cu celelalte. şi Tihon Tihonovici, agitând în mână o codiţă de lipan şi picurând câte-o lacrimă în păhărelul cu „esenţă”:
Hei, barguzin32, ia mai suflă spre mal…
32 Vânt dinspre nord-est, care suflă asupra Baikalului (rus.; reg.).
166
Se ridică în picioare Ivan Kuzmici, care până atunci şezuse tăcut, îşi aminti de tinereţe, făcu şi i se audă, uşor răguşită, vădind doruri neîmplinite, vocea de bas.;
Grabnic voinicul soseşte!
Se porni să cânte şi flăcăul geolog: n-avea, ce-i drept, voce frumoasă, dar de cântat, cântă cu suflet. Şi unde mai pui că
ştia şi toate cuvintele cântecului:
Grele cătuşe la mâini m-au încins…
„Vezi că ştie cântecul nostru siberian! Degeaba îi ziseşi de twistul acela, Tihon Tihonovici”, se putea citi în privirea triumfătoare a lui Nikanor Sergheevici. Îl luă de umeri cu braţul stâng pe flăcău, iar cu celălalt, făcut pumn, mic, dar puternic, ameninţă pe cineva nevăzut:
Munţi primprejur… Mă târam, fără vlagă..:
Grişa îl luă de după umeri pe responsabilul cu poamele, uitând că acesta îi e, totuşi, un fel de şef şi, trăgând şmechereşte la el cu coada ochiului, hăuli prelung, haiduceşte:
Să evadez un ortac m-a împins…
Iar responsabilul cânta, de parcă ar fi oftat pe seama lui însuşi:
Liber sunt, viaţa mi-e dragă…
De după împrimez, ieşi Ksiuta, frecându-se la ochii cârpiţi de somn, şi duse încetişor degetul la buze. Din consideraţie pentru copil, mesenii curmară cântecul.
167
Şi zise atunci Ivan Kuzmici Belomestnîh:
— Aşa s-ar cuveni să trăiască, oamenii din lumea asta largă, precum ştiu a cânta dimpreună, şi-atunci totu’ ar fi minunat. S-au spus aici multe lucruri. Pe unele din ele nu le-am priceput acătării, cu mintea mea greoaie, cu altele nu m-am prea împăcat, da’ asta n-are însemnătate. Cel mai însemnat lucru e că oamenii au început să vorbească, să nu se mai teamă de gândurile lor. Căci dacă te temi de gândurile tale, s-ar putea să nu le mai ai deloc. Şi vă mulţumesc din suflet, oaspeţi dragi, că aţi sosit aici cu un dar de preţ: cu nepoţelu’ ăsta al meu. Orice ar fi să fie în viaţă, numai om să
fie. De un lucru doar nu aţi amintit, şi-am să vi-l spun eu.
Nu trebuie să fie război. Deloc nu trebuie. Căci războiu’ îi azvârle pe oameni care încotro, înstrăinându-i de bunătate şi de învăţătură. Veacuri de-a rândul am luptat împotriva mamailor33, şi unde ne-a azvârlit asta… Da’ câte războaie n-au fost şi după aceea. Chiar eu, bunăoară, am apucat să
frământ pământul cu cizmele prin trei dintr-astea, fiind şi eu într-un fel un om azvârlit cât colo. Adeseori îmi lipseşte şi mie bunătatea, cât despre învăţătură, ce să mai vorbim. Să
mă iertaţi pentru asta. Şi tu, Ksiuta, să mă ierţi. De pace avem nevoie şi noi, bătrânii, să mai prăvim şi o viaţă mai bună cu ochii noştri cam chiori. Iar câtă nevoie de pace are pruncul ăsta neştiutor, asta el n-o ştie, fireşte. Încă nu-şi dă
sama, în schimb trebuie să ne dăm noi sama. Iar ca să se înstăpânească pacea între popoare, trebuie mai întâi aşezată
pacea între oameni. Că noi ne tot războim unu’ cu altu’ şi adesea pentru nişte nimicuri. Nu trebuie să ne războim pentru nimicuri, şi-atunci, cu ajutoru’ Domnului, nu s-o isca nici războiu’ ăl mare.