omul să cadă în el. Dacă s-a întâmplat ce s-a-ntâmplat, asta-i situaţia şi n-ai ce-i face, iar copilul nu e niciodată vinovat.
Şi-atunci, de ce ţi-ai dat, Ivan Kuzmici, fata afară din casă?
Chinuit de aceste gânduri, bătrânul Belomestnîh luă
toporul şi se apucă să spargă lemne de foc, deşi avea o cogeamite stivă de lemne gata tăiate. Aşeza butucii cu tăietura mai proaspătă în sus, repezea în ei securea cea grea, despicându-i în două, apoi, cu o toporişcă mai uşoară, tăia din ei bucăţi mai subţiri – unele chiar prea subţiri, de care nici n-ar fi avut nevoie – doar aşa, ca să-şi mai lungească
treaba. Deşi bătrâneţea cam da să i se cuibărească în trup, atunci când se apuca de lucru, parcă o lua la sănătoasa.
Deodată, Charlie ciuli urechile, apoi se repezi spre portiţă, şi începu s-o zgrepţene cu ghearele. Ivan Kuzmici rămase cu toporul în aer, trase la rândul lui cu urechea şi desluşi, apropiindu-se tot mai mult, duduitul unui motor de camion.
Maşinile se abăteau rar pe la Belaia Zaimka, şi Ivan Kuzmici se apucă iar de tăiat lemne: parcă poţi să ştii pe cine mai aduce naiba pe-aici!
Camionul urui pe undeva pe aproape şi se opri, nevăzut, în dreptul gardului înalt al gospodăriei. Apoi inelul de fier al portiţei se răsuci şi în curte năvăli responsabilul cu achiziţiile de poame, gata-gata în clipa următoare să fie doborât la pământ de către dulău.
— Ce ai, Charlie, ce ai? Nu-l recunoşti pe Tihon Tihonovici? mormăi zorit, pe un ton jucăuş, dar şi speriat totodată, responsabilul, apoi, zărind brusc toporul în mâinile lui Belomestnîh, bâigui: Ce faci, ce faci, Ivan Kuzmici? În faţa
’mneatale eu îs curat ca lacrima… Ce faci cu toporul ăla?
— Tai lemne, rosti în silă Ivan Kuzmici. Da’ ’mneata ce 152
cauţi pe-aci-şa?
— Nimica, Ivan Kuzmici, nimica-nimicuţa, bâigui mai departe responsabilul, trăgându-se cu spatele înapoi, spre portiţă. Ţi i-am adus, pe Ksiuta şi pe nepoţelu’ mneatale.
Fără să lase toporul din mâini Ivan Kuzmici se repezi spre portiţă. „O hăcuie pe Ksiuta!” îi fulgeră prin minte responsabilului şi se agăţă de braţul bătrânului:
— Toporul la ce-ţi trebuie, Ivan Kuzmici? La ce-ţi trebuie, bre, toporul?
Bătrânul se dezmetici, înfipse toporul într-un butuc de pe jos şi, îmbrâncindu-l pe responsabil într-o parte, ieşi glonţ pe portiţă.
Charlie însă îl întrecuse, şi acum sărea lângă cabina camionului, unde se desluşea chipul palid al Ksiutei, cu copilul strâns lipit la piept.
Zărindu-şi fata, Ivan Kuzmici îşi frână brusc avântul, trecând la un pas măsurat, de parcă s-ar fi aşteptat ca ea să
vină chiar în ziua aceea, chiar cu camionul acela şi, în general, ca totul să se desfăşoare cum se cuvine:
— Ia dă-mi nepotu’, mămico.
Suspinând, Ksiuta îi întinse legătura din care răsărea căpşorul copilului.
— Să nu-l înţepi cu barba…
Ivan Kuzmici îi luă copilul, simţind în braţe o nesiguranţă
neobişnuită, una la fel cu cea pe care o simţise odinioară
când i-l luase neveste-sii din braţe pe primul lor fecior.
Simţi un nod în gât bătrânul, însă îşi reţinu lacrimile care-i năpădiseră ochii; nu-şi îngădui să manifeste slăbiciune şi nu făcu decât să spună:
— Mic, mic, da voinic!… Os de cealdon: atârnă greu… Ei, hai, cealdonule, să mergem în casa ’mneatale.
Se opri apoi în pragul portiţei şi le făcu celorlalţi, oaspeţilor săi nepoftiţi, o plecăciune:
— Aţi fi ostenit cu toţii, aşa că vă rog să poftiţi cu toţi în casă. Pe mamă s-o lăsăm să se hodinească: oi face-o eu, cu barba asta a mea, pe gazda…
153
— Pentru asemenea ocazie avem la dispoziţie şi-o „esenţă”
pe cinste, Ivan Kuzmici, se gudură pe lângă stăpânul casei responsabilul cu poamele, căruia încă nu-i venea să creadă
că totul se sfârşise atât de bine.
— Bună şi asta, zise Ivan Kuzmici. Astăzi oi trage şi eu o duşcă. Apoi, aplecându-se, adăugă cu glas scăzut, să nu-l audă ceilalţi: Da eşti cam fricos… tăicuţă.
154
8
Tot ce se putea găsi într-o gospodărie apăruse pe masă: şi lipani săraţi, şi varză acră, şi merişoare murate, şi ciuperci prăjite, şi cartofi cu ulei de floarea-soarelui şi cu leordă, ba chiar şi compot de ananas din depărtatul Mexic, pus pe masă
în cinstea evenimentului. La toate acestea Grişa adăugă şi berea pe care o avea la el: sticlele fură aşezate într-o găleată
cu apă proaspăt scoasă din fântână.
Eroul zilei, boţul acela de carne, noul locuitor al lumii, dormea dus lângă maică-sa, în odaia de alături. Deşi se băuse destulă „esenţă” turnată în pahare groase, şlefuite în faţete, discuţiile din jurul mesei nu mai conteneau.
