— Poate că sunt şi eu orfan ca şi tine, Nikanor-san, zicea el. Ţe am să mă fac? Un lucru ştiu: am să pictez. Pe oameni.
Tu de ţe nu pictezi pe oameni, Nikanor-san?
Nikanor evita să-i răspundă. Toată viaţa lui o luase anapoda, pentru că-l pictase pe Kozma Kriucikov. La un moment dat, Kuroda plecă în Japonia împreună cu alţi prizonieri de război, şi, curând, se întoarse acasă şi Nikanor.
Îşi găsi un serviciu de paznic la un depozit, duse o viaţă
singuratică, de holtei, şi începu să-i placă să citească tot felul de cărţi. Într-o zi, îl întâlni pe fostul proprietar al magazinului de galanterie, rămas în viaţă printr-o minune; ajuns acum la adânci bătrâneţi, câştiga un ban din vânzarea la târg a unor vechituri. Amintindu-şi de talentul lui Nikanor, bătrânul îi propuse o ocupaţie bănoasă: să picteze lebede pe foi de muşama. Nikanor acceptă, părăsi depozitul: şi se dedică noii ocupaţii. O vreme îşi mai lăsă fantezia să zburde, apoi renunţă şi începu să aştearnă culorile folosind nişte şabloane: important era ca lebedele să fie de un alb strălucitor, doar pe-alocuri cu nuanţe trandafirii, să aibă
pliscurile aurite, primprejur să se înalţe, verzi ca smaraldul, chiparoşi – arbori pe care Nikanor nu-i văzuse nicicând –, iar luna să aştearnă pe apa de la poalele lor o cărăruie argintie.
Cu banii câştigaţi din treaba asta, Nikanor îşi cumpără o căscioară, dar nu se însură nici acum, considerând că era prea târziu s-o mai facă. Cât despre cărţi, nu socoti că e prea târziu să le citească, îşi alcătui o bibliotecă pe cinste, descoperind, în ceea ce-l privea, abia atunci pe scriitorii despre care îi vorbiseră deseori, stând în jurul focului, acei oameni deştepţi din Orientul îndepărtat. Şi din nou simţi 147
Nikanor Sergheevici că devine la rândul lui mai înţelept, numai că înţelepciunea aceasta târzie părea că duce o existenţă separată de cea a muşamalelor cu lebede, pe care continua să le picteze, urându-le aproape la fel cum altcândva, în copilărie, îl urâse pe Kozma Kriucikov, călare pe calul său cel aprig. Scrisori nu primea de nicăieri, nu exista nimeni care să i le trimită, dar într-o zi fu chemat la poştă de însuşi dirigintele acesteia, care îi înmână sub semnătură un pachet voluminos şi de valoare, sosit pe numele său din Japonia.
Pachetul conţinea o scrisoare şi cărţi. Misiva era scrisă în limba japoneză, şi el, desigur, nu putea s-o citească.
Ridicând însă coperta unei cărţi, zări pe pagina din faţă
chipul lui Kuroda. Acesta arăta tot atât de uscăţiv, doar că
încărunţise. Purta costum civil, cravată şi era fotografiat stând în dreptul unui monument. Nikanor Sergheevici se aşteptase să găsească în carte vechile desene ale pictorului, desene pe care le cunoştea, dar găsi în filele ei reproduceri ale unor tablouri noi, pictate de Kuroda, în care acesta înfăţişa oameni alergând de-a lungul unor străzi luminate de flăcări sângerii, grămezi de cadavre ciopârţite, ochii plini de groază ai unor copii, şi îşi dădu seama că era vorba de tragedia Hiroshimei.
În cele din urmă, Nikanor Sergheevici izbuti să dea de urma unui student care studia la Irkutsk limba japoneză şi care venise să-şi petreacă vacanţa la staţia Zima flăcăul îi traduse îndată scrisoarea. Kuroda îi scria că, după ce revenise în Japonia, fusese ţinut mai mult de o lună, împreună cu alţi prizonieri de război, la un punct de verificare de către serviciul de spionaj al trupelor de ocupaţie.
Din acest serviciu făceau parte japonezi de origine americană, care i-au interogat, tot încercând să afle dacă
prizonierii de război nu deveniseră cumva spioni roşii. Cu acest prilej, i-au confiscat toate desenele executate în răstimpul cât fusese prizonier şi care, după aceea, au pierit fără urmă. Ajuns la Hiroshima, Kuroda aflase că familia lui 148
îşi găsise sfârşitul în acea zi de groază, când asupra oraşului fusese aruncată bomba. Îi mai scria că s-a căsătorit, că are acum trei copii şi speră să călătorească într-o zi, împreună
cu aceştia, de-a lungul căii ferate la construirea căreia a lucrat odinioară împreună cu Nikanor.
Nikanor Sergheevici se mai uită o dată la tablourile lui Kuroda, îşi privi apoi lebedele şi se posomorî. El nu avea o Hiroshimă a lui; în schimb avea ceva numai de el ştiut, care urma să moară împreună cu el, fără a rămâne altor oameni în chip de tablou sau de altceva în stare să înfrunte moartea.
A fost ziua când îşi propuse să plece la Moscova, unde îi fu dat să vadă surâsul Giocondei. Şi îşi făcu sieşi un jurământ: să nu mai picteze niciodată muşamale cu lebede; îşi găsi o slujbă de paznic la un depozit, însă muşamalele acelea se dovediră a fi lipicioase: se ţineau de el. Nu-i mai rămăsese astfel decât bucuria de a citi cărţi şi de a pleca din când în când prin taiga, la pescuit, ori la cules de ciuperci.
Cel mai rău îi făcea când dădea cu ochii în câte-o casă
ţărănească de lebedele sale, care îşi înconvoiau, semeţe, gâtul la umbra chiparoşilor… Se răspândise prin lume stolul acestor lebede, şi dacă se spune că o vorbă rostită n-o mai poţi prinde din zbor, cu atât mai puţin le mai poţi face ceva nenumăratelor lebede pe care tu însuţi le-ai pictat după
şabloane anume ticluite.
Un singur lucru îl salva pe Nikanor Sergheevici: în ciuda tuturor necazurilor prin care i-a fost dat să treacă, n-ajunsese să urască viaţa, iubea şi acum oamenii, iar atunci când se smulgea din pliscurile lebedelor sale, era un om sociabil, ba chiar vesel, care păstra în continuare obiceiul de a rămâne mereu uimit în faţa marii diversităţi a fenomenelor lumii, petrecute sub un cer deloc asemănător cu acela pe care îl tot pictase pe muşamalele sale.
149
7
În ziua aceea, Ivan Kuzmici Belomestnîh păru să aibă o presimţire.
Întâi şi întâi, încă de dimineaţă, Zorka, văcuţa lui cea neagră, ţintată în frunte care de obicei stătea cumincioară la muls, se cam foi în grajd şi răsturnă cu copita şiştarul. Apoi Charlie, dulăul, începu să se gudure prea din cale-afară pe lângă el, i se freca de cizmă, tot încercând să i se uite în ochi.
Ivan Kuzmici se gândi cât de ciudat alcătuit e chipul unui câine. Chiar atunci când câinele e vesel, ochii lui continuă să
rămână trişti. Câinele nu poate zâmbi cu botul, ci numai dând din coadă şi scheunând uşor. Iar când se întristează, ochii îi devin atât de neliniştiţi, de parcă totul în lumea asta s-ar afla sub o ameninţare neştiută, adulmecată doar de el, câinele. Şi se mai întrebă Ivan Kuzmici de ce o fi atât de scurtă viaţa unui câine? De bună seamă pentru că alcătuirea lui, a câinelui, e mai delicată decât a omului şi de murit el moare nu atât din pricina unor simţăminte covârşitoare, cât din aceea a unor presimţiri covârşitoare. De fiecare dată când stăpânul îi pleacă de-acasă, chiar pentru un răstimp scurt, câinelui i se pare că el pleacă pentru totdeauna. Nimeni nu te poate aştepta aşa cum te-aşteaptă un câine, ba uneori el îşi aşteaptă chiar stăpânii săvârşiţi din viaţă şi vine la mormântul acestora. Mulţi câini avusese prilejul să îngroape Ivan Kuzmici în lunga lui viaţă, cât despre Charlie, acestuia pesemne că-i va fi dat să trăiască mai mult decât dânsul şi să-i aştepte reîntoarcerea din moarte. Dar uite că se 150
întâmplase ca Ivan Kuzmici să-i mai tragă şi câte un picior la supărare. Căci, la supărare, până şi un om cumsecade dă
uneori dovadă de cruzime. Parcă puţine acte de cruzime au fost săvârşite în lumea asta, la supărare, de către nişte oameni câtuşi de puţin cruzi din fire? Un act de bunătate se poate preschimba într-unul de cruzime, pe când cruzimea nu se va preschimba nicicând în ceva bun. Ivan Kuzmici nu era om crud, cât despre asprime, de aceasta dădea dovadă
adeseori. Cine poate să ştie însă care e hotarul dintre cruzime şi asprime? Aspru se purtase uneori cu maică-sa, bunăoară. Îi zicea ea, câteodată: „Ia spune-mi, fiule, ce-i cu tine?…”, iar el, de colo, morocănos: „D-apoi, ce-oi avea să-ţi spun?…” Aspru se purtase şi cu nevastă-sa. Ea se ruga de el:
„Spune-mi, Vanecika, barem o vorbă de mângâiere…”, iar el mormăia câte ceva tot în răspăr. De iubit, o iubise pe femeia lui, însă tandru nu fusese cu ea niciodată, căci socotea tandreţea un lucru bun pentru o muiere, nicidecum pentru un bărbat. Şi-a educat cu asprime şi feciorii: îi punea la colţ
cu genunchii pe boabe de mazăre, îi altoia şi cu cureaua. Toţi trei şi-au dat viaţa pe câmpul de luptă şi nu mai poţi mângâia acum pe niciunul. Fusese aspru şi cu Ksiuta, ca şi când şi-ar fi îndreptat asupră-i o parte din gelozia nutrită
odinioară faţă de nevastă-sa; se străduise s-o ţină departe de lume, dar ce-a ieşit, din treaba asta? Cuvintele tandre, nespuse la vremea lor, nu poţi să le mai spui acum, iar pe cele grosolane, spuse cândva, nu le mai poţi lua înapoi. Ivan Kuzmici se gândea la faptul că oamenii, din nu se ştie ce pricină, se sfiesc să-şi dea pe faţă bunătatea, de parcă
aceasta ar fi o ruşinoasă slăbiciune. Oamenii vor să pară
puternici, lipsiţi de îndoieli şi, totodată, nedispuşi să coboare până acolo încât să-şi manifeste sentimentul de milă. Şi totuşi, poate că tocmai îndoiala faţă de sine şi mila faţă de alţii constituie cea mai de seamă puternicie a omului. La ce bun, de pildă, a chinuit-o el pe Ksiuta cu întrebări, smulgându-i mărturisirea că tatăl copilului este Tihon Tihonovici? Cum de i-a putut trece prin cap asemenea 151
prostie? Nu cumva pentru că odată, asta s-a întâmplat după
moartea neveste-sii, călcase el însuşi pe-alături, păcătuind cu fiica unui prisăcar, o fată tânără, de vârsta Ksiutei?
Aşadar, de ce să atribui altora propriile tale păcate? Mai ales că el însuşi o adusese pe fiică-sa la starea de fată bătrână, iar păcatul, se ştie, umblă neobosit prin lume şi îndeamnă
