Şi deodată, păşi ea însăşi spre Tişa, puse mâinile pe umerii lui, se lipi de el şi îşi apropie atât de mult ochii de-ai lui, încât el distinse în irişii lor vinişoare subţiri, ca într-o adevărată piatră de malachit…
Pe urmă, stătură amândoi întinşi pe spate între cele două
coşuri pline cu poame. Tişa împinse din greşeală unul dintre ele, coşul se răsturnă, poamele plouară peste sânii goi ai Daşei, şi el le culese, una câte una, cu buzele.
Se mai întâlniră de multe ori, fie tot acolo, printre tufele de mălin, fie în tufişurile de păducel, iar de plecat spre casă, plecau câte unul, ferindu-şi dragostea de ochii oamenilor.
— N-ai să faci familiei noastre nimic rău, nu-i aşa, Tişa? îl întrebă ea într-una din zile. Doar nu poţi să spui că am fi chiaburi.
Şi iată, atunci i se trezi lui în minte un gând urât: oare nu cumva i-o scosese pe Daşa în cale însuşi Sevastian Prokofievici, ca să-i astâmpere vigilenţa? Că, orice s-ar spune, bătrânul a făcut rachiu şi, cu toate că a stricat cu mâna lui aparatul, plătind şi amenda cuvenită, s-ar putea să
mai aibă pe undeva vreunul. Şi-apoi, deşi nu ţine, într-adevăr, argaţi, e totuşi, în comparaţie cu alţi săteni, bine înstărit. Gândul la nesinceritatea Daşei încercă să-l uite, dar el tot îi mai revenea când şi când în minte: era comod gândul 125
ăsta.
La un moment dat, Tişa fu rechemat la centrul raional şi aprig prelucrat – pentru îngăduinţa manifestată faţă de chiaburi – de către şeful cel cu pleoapele inflamate, care, răstindu-se la el, lovea întruna cu mânerul revolverului în tăblia biroului său din lemn de mahon, confiscat de pe la cineva. Tăblia era plină de adâncituri şi zgârieturi, pesemne din cauză că omul obişnuia să lovească deseori în ea cu revolverul.
— Noi nu-ţi pretindem să faci nimic în plus: doar atât cât cer dispoziţiile. La Sîciovka ai găsit chiaburi? Ai găsit. La Krutogorie ai găsit? Ai găsit. Şi la Teterevka nu eşti în stare?
Păi cum vine asta? Oare la Teterevka a venit raiu’ pe pământ? A ajuns Teterevka să aibă societate fără clase?
Cască, băiete, ochii mai bine… Că doar zaci acolo de-aproape o lună. Te-o fi descompus, te pomeneşti, situaţia locală?
Pe şef îl podidi tuşea din pricina nenumăratelor ţigări fumate. Apucă de pe masă carafa să-şi toarne apă în pahar, dar rămase, pentru o clipă, cu carafa în mână: nu mai era înăuntru pic de apă, doar o muscă se lovea, zumzăind, de pereţii ei. Înfuriat şi mai tare pe Tişa din cauză că acesta devenise martorul neputinţei sale, fie şi într-o asemenea chestiune minoră, şeful îi zise morocănos:
— N-ăi fi cumva, şi tu neam de chiaburi? O să te verificăm, bagă de seamă.
În acea vreme, asemenea cuvinte sunau ameninţător, astfel că Tişa, reîntors la Teterevka după acea lămurire, se apucă să ţină sfat cu doi dintre activiştii locali. Unul dintre ei, Eriughin, luptase ca partizan de partea roşiilor şi era unul dintre cei mai sărmani săteni, atât datorită faptului că n-avea decât un picior, cât şi aceluia că era holtei, nu avea pe nimeni. Sărăcia însă nu ajunsese să-l facă invidios faţă de alţii, aşa cum se întâmplă cu cei ce sărăcesc nu din cauza unor nenorociri, ci a propriei lor nepriceperi. Cel de-al doilea era Spirin, om în inima căruia tocmai se cuibărise, întărâtându-l necontenit, o asemenea invidie faţă de cei mai 126
cuprinşi decât el. Spirin era şi el invalid din războiul civil: fusese împuşcat în mâna stângă, şi degetele acesteia nu i se mai îndoiau. Se zvonea că ar fi făcut-o chiar el. De partea roşiilor Spirin nu luptase prea mult înainte de a fi rănit, dar după ce puterea sovietică ieşi învingătoare, începu, şi chiar din primul moment, să se bată cu pumnul în piept, de-ai fi zis că Kolceak n-ar fi fost înfrânt decât numai datorită lui.
Având o casă întreagă de copii, unul mai mic decât celălalt, şi-o nevastă veşnic borţoasă şi cam îngălată, Spirin se înrăise tare, crezându-se obidit de soartă.
Tişa puse pe masă lista cu numele tuturor sătenilor din Teterevka şi spuse, întristat:
— Ei, haidem să căutăm chiaburi.
Eriughin îşi vânzoli pe duşumea piciorul de lemn.
— Întâi şi-ntâi, tu să-mi zici ce-i ăla chiabur.
— Parcă n-ăi fi ştiind şi dumneata. Doar ai fost partizan roşu, încercă Tişa să scape.
— De ştiut o ştiu, da vreau s-o aud de la tine.
— Chiabur se cheamă ăl de isplotează munca altuia, zise cam fără chef Tişa, în urechile căruia stăruiau vorbele: „N-ăi fi cumva şi tu neam de chiaburi? O să te verificăm, bagă de seamă…”
— Păi un’ să fie isplotatori la noi, la Teterevka? clătină din cap Eriughin. Aici nicicând n-a ţinut argaţi careva. Suntem îndestulaţi, şi-atât…
În discuţie se vârî însă numaidecât şi Spirin. Eriughin, cu piciorul lui de lemn, îl călca pe nervi. Căci felul în care fusese rănit omul se vedea cât de colo, nu încăpea aici nicio minciună, în timp ce el, Spirin, ştia prea bine cam ce şuşoteşte lumea pe seama mâinii lui rănite.
— Ian ascultă, tovarăşe Eriughin, ’mneata cal ai?
— N-am.
— Da vacă?
— N-am.
— Păi atunci de ce-ţi pierzi conştiinţa de clasă faţă de ăi care au câte doi, ba chiar şi câte trei cai ori vaci? Oare asta 127
nu se cheamă isplotarea vitelor, tovarăşe Eriughin? se zborşi Spirin.
— Doară ai şi tu un cal ş-o vacă: se cheamă că eşti şi tu isplotator? îl întrebă Eriughin.
— Eu am numa’ un cal! îndoi mânios un deget Spirin. Ş-o vacă numa’! îl îndoi şi pe al doilea, dezdoindu-le apoi pe amândouă. Or, având eu nouă guri de hrănit, asta nu mai e isplotare, ci forţă trebuitoare pentru muncă. Pe când dacă ai trei cai, cum are alde Zaloghin… îndoi el, triumfător acum, trei degete – şi trei vaci! Aici se înecă, fie mâniat pe Zaloghin, fie din pricină că degetele la mâna stângă nu i se îndoiau, împiedicându-l la numărătoare – asta da, îi isplotare sadea!
Auzindu-l rostind numele Zaloghin, care îi stătea lui Spirin ca un os în gât, Tişa se necăji de-a binelea. Păru că ceva de neînlăturat vine asupra lui spre a i-o îndepărta pe Daşa. „O fi ştiind Spirin ceva, sau nu?” se întrebă el cu încordare.
— Păi, asta-i isplotarea vitelor, tovarăşe Spirin, nicidecum a oamenilor, zise Tişa pe un tot împăciuitor. Până acum, pentru aşa ceva parcă n-a fost deschiaburit nimeni…
— Eu am doi dulăi de curte, auzi, Spirin, doi, nu unu’, zâmbi amar Eriughin. Dacă aş fi avut numa’ unu’, ar fi însemnat, după tine, că-i trebuinţă, iar dacă ara doi, însamnă că-i isplotare? Nu mă deschiabureşti şi pe mine pentru dulău’ în plus?
Ochii lui Spirin însă cătau acum spre Tişa, străpungându-l ca nişte sfredele. „Ştie”, gândi Tihon.
— Zaloghinii îi isplotează şi pe oameni, insistă Spirin.
— Pe cine, bre? Că doar muncesc numa’ ei. Argaţi n-au, dădu Eriughin din umeri.
