…Cu ani în urmă, fusese trimis, împreună cu alţi comsomolişti, spre izvoarele fluviului Lena, ca să-i deschiaburească pe culacii de prin taiga. Pe atunci, lumea îi mai zicea Tişa, Tişa Tughih, carevasăzică. Muncea ca ungător la depoul din Zima, şi însărcinarea aceea o primi cu mândria unui reprezentant al dictaturii proletariatului, uitând parcă
de originea sa ţărănească. Venise o dispoziţie privitoare la chiaburii care urmau să fie strămutaţi, după cum îi comunicase cu glas sever un oarecare şef cu pleoapele inflamate. Din pricina condiţiilor locale, siberiene, culacii nu puteau fi strămutaţi prea departe (doar n-aveau să fie duşi în regiunea Reazan, de pildă, ori în regiunea Smolensk), astfel încât operaţiunea se făcea chiar în cuprinsul Siberiei. Pe fluviul Lena, de pildă, chiaburii de prin comunele din aval erau strămutaţi, cu şlepul şi sub escortă, într-una dintre comunele din amonte, iar cei din comunele din amonte erau duşi, cu acelaşi şlep şi sub aceeaşi escortă, în satele din aval.
În noul loc, celor strămutaţi li se lua o declaraţie cum că
nu vor părăsi aşezarea, iar ei se apucau de treabă fără să-i tragă inima să-şi înjghebeze acolo un rost, un trai statornic, întrucât nutreau speranţa să se întoarcă acasă. Până la urmă însă mulţi dintre cei veniţi de prin satele din aval au murit şi au fost îngropaţi în cimitirele din amonte şi invers.
Atât unii, cât şi alţii au fost înmormântaţi alături de rămăşiţele pământeşti ale unor moşi şi strămoşi care le erau străini, deşi mormintele propriilor lor străbuni se aflau, vorba 119
ceea, la o aruncătură de băţ.
La toată această luptă de clasă luase parte, aşadar, într-un mod deosebit de activ, şi Tişa Tughih, proletarul siberian în vârstă de douăzeci de ani, care avea pe atunci un mijlocel ca de viespe, încins fiind de centironul cu scârţâit neîndurător.
Dar în ciuda energiei, a zelului lor de căutători de chiaburi, de care dădeau dovadă, nici Tişa şi nici tovarăşii lui nu izbuteau deloc să aducă numărul deschiaburiţilor la cifra cuvenită. Existau, fireşte, pe acolo şi chiaburi adevăraţi – cei care tocmeau argaţi şi-i ţineau numai în pumni, lucru pentru care li s-a şi dat, probabil, porecla de „kulaci”24 Faţă de ei, Tişa nu încerca niciun sentiment de milă, dându-şi seama că
meritau cu toţii respectiva penitenţă socială. Aceştia însă
erau puţini la număr. În regiunea fluviului Lena, unde nimerise Tişa, oricine, la nevoie, se putea apuca de pescuit, de vânătoare sau de căutat aur, argaţi aproape că nu se aflau, iar asta însemna că nu exista acolo nici numărul cuvenit de chiaburi. Cei mai greu în ceea ce priveşte aflarea culacilor îi veni lui Tihon atunci când ajunse la Teterevka, un sătuc aflat pe undeva pe la izvoarele Lenei; avea casele înşirate doar pe-o singură uliţă, iar la cele 120 de suflete câte număra aşezarea nu se găsea, ca un făcut, nici picior de chiabur.
Un activist local însă, pe nume Spirin, mare amator de a
„semnala” tot soiul de treburi, îi dădu de înţeles la un moment dat că nimerită pentru deschiaburire ar fi totuşi una din familiile de-acolo, şi anume – Zaloghin, dar o spusese cu un vădit iz de răutate în glas, lucru care îi trezi lui Tişa unele bănuieli privitoare la zelul activistului.
Casa în care locuia familia aceea era o izbă mare, cu două
încăperi, singura din Teterevka cu acoperişul de tablă. Avea ancadramentele ferestrelor iscusit traforate, obloanele vopsite într-un albastru intens şi în mijloc cu câte o deschizătură în formă de inimioară, iar pe pervazurile tuturor celor şase ferestre înfloreau muşcate alb-trandafirii în ghivece 24 Kulak – pumn (rus.).
120
improvizate din cutii de tablă pentru bomboane, rămase încă
de dinainte de revoluţie. Seara, toate obloanele ferestrelor erau zăvorite cu drugi grei de fier. Gardul făcut din scânduri de barcă, cu rosturi rămase de la lămbuire, porţile largi, cu stâlpii frumos ciopliţi în faţete la vârf – totul în gospodăria aceea era durat cu temei, trainic, şi tocmai acest lucru îi făcea pesemne inimă rea lui Spirin, întrucât prin acoperişul putrezit al căscioarei sale pătrundea mereu ploaia, iar gardul dimprejurul ogrăzii se prăvălea şi el ba ici, ba colo.
Când Tişa, tot cercetând traiul ţăranilor din Teterevka, se abătu pentru prima oară pe la gospodăria Zaloghinilor, nu găsi acasă pe nimeni, în afara Daşei, mezina familiei, care întindea pe masă aluatul pentru colţunaşi, ca să-l taie după
aceea cu paharul. Braţele îi erau mânjite până la coate de făină, tot cu făină îi era presărat şi şănţuleţul oacheş dintre sâni, care se cufunda apoi în albeaţa ce se întrezărea prin decolteu sub piepţii sarafanului, şi prin aceeaşi fină pulbere de făină înfloreau şi bujorii aprinşi din obrajii cu gropiţe ai fetei. Cât despre ochii Daşei, erau într-atât de verzi, încât păreau a fi două mici frânturi de malachit.
— Pune mâna pe aluat şi ajută-mă! îi strigă provocător fata. Ori la aşa ceva comandirii roşii nu se pricep?
Pentru Daşa, omul încins cu centironul şi venit de undeva de la centrul raional, unde ea nu călcase niciodată, reprezenta, desigur, un şef cu multă autoritate, însă ea voise să-i arate că nu se teme de el.
— Cum să nu se priceapă? zâmbi Tişa, apoi întinse un boţ
de aluat cu făcăleţul, tăie din el cu paharul un rotocol, puse în mijlocul lui niţică umplutură de culoare sângerie şi, lipind cu două. degete marginile rotocolului, încheie colţunaşul, căutând să-l facă aşa cum îl învăţase odinioară maică-sa –
colţunaşul trebuia să semene cu o străvezie urechiuşă de copil – şi, în cele din urmă, i-l arătă Daşei.
— E bine?
— Este şi nu prea… râse fata. N-ai întins bine aluatul, e cam gros. Nu se străvede umplutura.
121
— Pe când tu te străvezi toată… îi zise el, zâmbind din nou.
Într-adevăr, aflat în calea snopului auriu de raze prin care se roteau mărunte fire de făină şi de praf, şi în lumina căruia sarafanul îi făcea ape, unduind, de parcă ar fi fost viu, prin şuvoiul lui scânteietor, trupul Daşei se întrezărea zvelt şi sprinten. Adia în jurul ei o mireasmă de făină, de aluat, de carne, de ceapă şi de tinereţe dornică de iubire.
Convins de vraja atotputernică a centironului său, Tişa luă
fata de mijloc şi o atrase spre el. Încasă însă pe loc o palmă –
ce-i drept, una mai moale, totuşi suficient de convingătoare.
— Eşti cam grăbit, comandire… îi spuse fata pe un ton ironic, dar fără răutate în glas.
Tocmai atunci afară, pe trepte, se auzi bocănit de cizme, zgomot de tălpi răzuite de glod, răsunară glasuri. Daşa îşi smulse tulpanul din cap, se repezi la Tişa şi-i şterse iute de pe obraz urma palmei sale mânjite de făină, iar acest gest, făcut în grabă, hoţeşte, avu darul să nască între ei un fel de mică complicitate.
Câteva clipe mai târziu, în odaie intră bătrânul Zaloghin, urmat de nevastă-sa, de cei trei feciori ai lor, de nurori, năvăli şi o droaie de copii, astfel încât odaia, până atunci spaţioasă, păru deodată foarte strâmtă. Veniseră cu toţii de la câmp. Daşa se şi apucase să răstoarne colţunaşii de pe scândură în apa care clocotea pe plita încinsă.
— Am venit, ca să zic aşa, pentru o cercetare… rosti cu efort Tişa, îndemnat de privirile întrebătoare ale celor din jur, şi scoase din buzunarul pantalonilor un caieţel cu un creion chimic vârât într-însul.
— De ce nu l-ai poftit, Daria, pe oaspete să şadă? rosti cu severitate Sevastian Prokofievici, bătrânul, care avusese prilejul să-l vadă în sat pe Tişa – cătunul n-avea decât o uliţă! – şi ştia prea bine cu ce scop venise acesta la Teterevka.
— Poftiţi de şedeţi, zise şi bătrâna, nearătându-se însă a fi prea bucuroasă de sosirea oaspetelui.
122
Tişa, fiind, totuşi, şi el din spiţa cealdonilor25, ştia foarte bine că, fără a ciocni mai întâi un păhărel cu gazda, discuţia n-avea să se închege. Curând, mormanul aburind al colţunaşilor fu răsturnat din ceaun pe un blid cu floricele aflat în mijlocul mesei, apoi Daşa turnă fiecăruia în păhărel rachiu de casă străveziu ca roua.
