Şi-atunci Ksiuta, nedându-şi seama ce face şi încercând să
scape cu orice preţ de cruntul interogatoriu, fără a mărturisi totuşi adevărul; exclamă în şoaptă:
— El…
Ivan Kuzmici simţi că se sufocă de ură şi de scârbă, închipuindu-şi-o pe fiică-sa împreună cu bătrânul acela de şaizeci de ani, burtos, duhnind de la o poştă a „esenţă”.
Universul trainic, bine clădit, în care Ivan Kuzmici îşi dusese până atunci traiul împreună cu fiică-sa se nărui, se făcu pulbere, nelăsând în urmă decât un simţământ de ruşine, care, de bună seamă, avea să dăinuiască în veci.
Îi porunci Ksiutei să-şi adune lucrurile, o duse cu şareta la spitalul de la Zima, fără a-i spune, cât merseră, o vorbă, şi-abia la despărţire rosti:
— Uite-ţi actele. Uite şi nişte bani, să ai o vreme. Acasă nu mai ai ce căta. Eu nu-ţi mai sunt părinte, tu nu-mi mai eşti fiică.
Porni după aceea cu şareta spre casa responsabilului cu achiziţiile de poame. Opri acolo, legă calul de un stâlp de telegraf şi intră în curte, cu puşca de vânătoare în mână. Era pe seară, prin fereastra deschisă se strecura lumina lămpii din odaie, se auzeau glasuri. Călcând în picioare daliile de care stăpânul casei avea o grijă deosebită, se apropie, neauzit, de pervazul ferestrei.
Responsabilul, numai în cămaşă şi în izmene, şi nevastă-sa, o femeie corpolentă, cu părul pus pe bigudiuri, cu halatul 115
desfăcut, de sub reverul căruia îi ieşeau la iveală sânii gălbui opulenţi, şedeau la masă în faţa samovarului, beau ceai şi jucau cărţi. Feţele amândurora erau îmbrobonate de sudoare şi aveau aceeaşi expresie de mucalită bonomie.
— Uite că-ţi iau trefluţa cu şasele de atu, preastimată
Polina Haritonovna… rânjea cu vădită superioritate responsabilul.
— Iar eu, iubite Tihon Tihonovici, am pentru matale şi-un şase de treflă. Va trebui să-ţi scoţi asul de atu la iveală, se hlizea nevastă-sa.
Responsabilul pufni pe nări, se scărpina, necăjit, la ceafă
şi în clipa aceea Ivan Kuzmici îşi zise brusc, cu tărie: „Nu. Nu poate fi el acela. M-a minţit Ksiuta. Dar atunci cine să fie?
Las’ că vine ea înapoi cu plodul, îmi spune ea până la urmă…”
Aşa se face că responsabilul cu achiziţiile de poame n-avu să afle niciodată cât de aproape trecuse de-o pedeapsă
nemeritată.
Chiar în noaptea aceea, Ivan Kuzmici porni înapoi, spre Belaia Zaimka, întrebându-se continuu: „Cine o fi ticălosul?
Cine o fi?”
Temându-se ca adevărul să nu iasă la iveală, le spuse celor de la Şelaputinki că şi-a trimis fata să se înscrie la o şcoală
tehnică. Ksiutei însă îi fusese greu să ascundă de ochii muierilor că e gata să nască, astfel încât lumea îşi cam dădea seama unde plecase fata. Ivan Kuzmici însă nici nu bănuia că în spatele lui oamenii râd şi trăncănesc şi că de asemenea treburi se ţin mai cu seamă văduvele, bătrâioare acum, ale căror avansuri el le nesocotise altcândva.
Îl trăgea mereu inima să se ducă la Zima, să afle ce i-o mai fi făcând fata, dar pregeta, trăgând de timp; era convins că
avea să vină ea singură acasă. Dulăul se posta deseori în faţa porţii şi se uita în lungul drumului, aşteptând.
„Vine ea, Ksiuta… Un’ să se ducă…” zicea bătrânul ciugulind cu degetele scaieţii din blana lui. Iar când se aşeza să cineze, căuta să nu se uite în ochii nevesti-sii, care-l 116
privea cu reproş din poza aceea liliachie.
Apoi, ca în fiece seară, se apuca să citească Biblia, citea, din obişnuinţă, cu glas tare, deşi nu avea pe nimeni în preajmă…
117
4
Damigeana cu „esenţă”. stătea din nou înţepenită între pulpele responsabilului cu achiziţiile de poame, iar Ksiuta se afla instalată comod, cu pruncul ei, în cabina camionului.
Maşina gonea acum prin desişul taigalei ce se întindea la nesfârşit în zare, de-o parte şi de alta a drumului.
Responsabilul se gândea la întâlnirea cu bătrânul Belomestnîh şi ofta necăjit: „Mă omoară moşul… Că doar el pe mine mă crede tatăl ţâncului. M-a băgat fetişcana la mare belea. Şi totuşi, trebuie s-o ajut. Dar cum?”
Pe lângă toate celelalte, întâlnirea dintre Ksiuta şi acel necunoscut cu barbă înspicată, despre care îi istorisise ea cam fără şir, îl îndemnase să mediteze fără voie şi la alte treburi: la viaţă în general, precum şi la propria sa cale prin această viaţă. „Sunt şi eu poamă bună, îşi zise în sinea lui.
Parcă nu făcui şi eu asemenea isprăvi? De câte ori nu călcâi şi eu peste asemenea fetişcane ca peste nişte cadavre, năzuind, ca să zic aşa, spre zări luminoase? Cine ştie, poate c-or mişuna pe undeva şi copilaşi de-ai mei, de care n-am habar?”
Tihon Tihonovici nu arăta deloc la înfăţişare ca un om capabil să aibă în sufletul său tainice remuşcări, dar le avea şi el ca orice om care nu şi-a pierdut încă total conştiinţa.
Asemenea remuşcări sunt de mai multe feluri: unele mărunţele şi de scurta durată, altele mai mari şi de durată
mai lungă, dar dacă ar fi să-ţi arunci ochii în sufletele oamenilor, ai găsi la fiecare dintre ei conştiinţa câte unui 118
vechi păcat. Şi nu că omul s-ar gândi întruna la păcatul acela, totuşi gândul, oricât de mult l-ar vrea uitat, îi umblă
necontenit pe dinăuntru, ca o schijă şi, din când în când, pac! îl înţeapă. Niciodată însă nu ştie omul când poate s-o păţească. Aşa era şi cu Tihon Tihonovici. Trupul său puhav ca aluatul dospit părea de ani şi ani o pavăză din cele mai trainice împotriva înţepăturilor de tot soiul venite din afară.
Şi totuşi, amintirea unui fapt deosebit, de care se făcuse vinovat cândva, stăruia în cutele acestui aluat, zgândărindu-l mereu, iar la răstimpuri înţepându-l amarnic pe dinăuntru.
