alături de Ksiuta cu nişte mişcări atât de largi şi vădind atâta vigoare, încât ai fi zis că din fragedă copilărie nu s-a îndeletnicit decât cu cositul, că nu a jucat „ţurca” laolaltă cu băieţandrii din Mariina Roşcea23, care, în paranteză fie spus, i-au făcut şi tatuajul pe care, ulterior, a trebuit să şi-l ardă
cu acid.
Voia acum să cosească frumos: asta însemna că voinţa îi era trează. În mâini îi scânteia o coasă, iar alături o avea pe Ksiuta – asta însemna că la mijloc se afla şi întâmplarea.
23 Cartier din Moscova.
102
Toate, prin urmare, trebuiau să-i meargă în plin, şi-i mergeau într-adevăr, şi nimic pe lume nu-i putea sta împotrivă.
Ksiuta, aruncându-i câte-o privire, se tot mira:
— M-aţi minţit că nu ştiţi să cosiţi, aşa-i?
— Te-am minţit! îi striga el de răsuna taigaua şi-i făcea cu ochiul. Te-am minţit! şi înainta triumfător de-a lungul pajiştii, simţindu-se stăpânul taigalei, al Ksiutei, până şi al dulăului Charlie, care îl urmărea neîncrezător cu privirea, din umbra pinilor.
Acest cosit în doi Kolomeiţev îl asemui cu un dans: era aceeaşi supunere a două trupuri unui ritm comun, aceleaşi priviri pe care le schimbau între ei nişte ochi sclipitori, înfierbântaţi, aceeaşi muzică sunând înlăuntrul fiinţei, aceeaşi legănare, ameţitoare ca o beţie a universului aplecat pe-o rână.
— E bine? îi striga Ksiuta, străduindu-se să nu rămână în urma lui şi fiind în acelaşi timp ciudat de fericită că totuşi rămâne puţin în urmă.
— E bine, îi răspundea Kolomeiţev, şi-i era bine într-adevăr.
Avea omul acesta şi o calitate de preţ: ştia să se lase în voia unei clipe fericite, ca şi când aceasta ar fi fost ultima din viaţa lui. Deprinderea şi-o statornicise cu încetul prin ulicioarele din Mariina Roşcea, unde sclipeau prin beznă
lame de cuţit, pe front, în tranşee năclăite de noroi şi de sânge, apoi, mai târziu – ajuns student la facultatea de geologie a Universităţii din Moscova – în orele când se ducea noaptea să încarce cărbuni în vagoane, ca să poată cumpăra două bilete la câte un spectacol de teatru, după aceea printre stâncile din Hibinî, prin sihlele din Urali şi din Siberia, unde soarta îl mânase în căutarea a tot soiul de pietricele. Îi plăceau mult şi nişte versuri, parcă de Kypling: „Venind din nesfârşit de prerii, cu poftă o cafea regească beau”. O
asemenea cafea regească, băută după imensitatea preriei, erau pentru el femeile. Câteodată i se părea că trăise mai 103
multe vieţi într-una singură, unde a existat şi cea dintâi sărutare, cu buzele strânse, schimbată cu o şcolăriţă într-un scrânciob, şi buzele neruşinate, de muiere versată, ale unei târfe din Mariina Roşcea, care, într-una dintre seri, îşi vârâse iute în poşetă bănuţii lui de buzunar, şi buzele mirosind a spirt, ce se întredeschideau cu grabă şi cu tristeţe, ale surorilor medicale şi agentelor de circulaţie de pe front, şi buzele studentelor de la facultatea de geologie, cu izul lor de cidru băut la câte o serată, şi buzele ce răspândeau o mireasmă de ruj şters cu câteva clipe înainte ale unor femei întâmplătoare, de la oraş, şi buzele crăpate ale fetişcanelor de la ţară, şi acelea ale unei fete în tricou liliachiu, ce se lipiseră
pe neaşteptate de ale lui în timpul unui carnaval, la Paris, în Montmartre.
Nimeni dintre colegii săi nu-l socotise vreodată un tip afemeiat şi nici el însuşi nu credea a fi astfel. Considera însă
că acele vieţi – mai multe la număr – adunate într-una singură reprezintă o lege a vieţii determinată de voinţă şi întâmplare. Iar acum, privind în timpul cositului buzele întredeschise, umede, ale fetişcanei pe care o întâlnise cu câteva clipe în urmă, socoti atracţia irezistibilă pe care o exercitau ele asupra lui ca fiind o aceeaşi lege a vieţii pe care nu el a născocit-o, ea existând de când există şi pământul, de când bărbatul şi femeia păşesc pe pământ.
N-o întrebase pe Ksiuta cum o cheamă, nu ştia nimic despre ea, dar nici nu considera necesar s-o ştie. După
părerea lui, cele mai frumoase sunt raporturile dintre un bărbat şi o femeie când pe cei doi nu-i leagă nimic şi când, totuşi, voinţa amândurora şi întâmplarea îi împinge pe unul către altul fără ca ei să se întrebe măcar ce le va aduce ziua de mâine.
Obosit, Kolomeiţev zvârli deoparte coasa, apoi luă de jos atâta fân cât putu să cuprindă cu braţele şi îl privi cu atenţie.
— Ce de flori şi ierburi cu totul diferite unele de altele… Iar noi le zicem la toate, „fân”… Asta, de pildă, ce-o fi?
104
— E rodier sălbatic, îl lămuri Ksiuta. Aşa liliachiu rămâne până-n luna lui august, numai că, vedeţi, a şi-nceput să
pălească… Are stebla făţuită, vedeţi, parcă ar fi făcut-o careva, cu colţurelele astea. Şi în lungu’ ei parcă ar fi nişte gropşoare… Când o coseşti, ţine coasa-n loc. E-o steblă tare.
— Dar asta?
— Asta-i bujor-de-câmp, creşte ’nalt tare… Florile îi stau mănunchi-mănunchi. Ca nişte ciorchini zmeurii. E bun să-şi facă ceai din el ăi de au rac…
— Da iarba asta? La ce-o fi bună?
— Asta e coronişte, o iarbă rea, de arţag, de cleveteală…
Nu ştiu pentru ce boală o îi bună… Pesemne că o fi, totuşi…
Ierburi care să nu fie bune la ceva nu se află… Da de ce împrăştiaţi aşa fânu’?… Fânu’ trebuie pus frumos, în poloage, să se zvânte, să se despartă de ţărână… De aceea şi avem greble… Aşa… aşa… Numai că poloagele trebuie să fie rânduite drept, nu alandala. Că de clăit o să le clăim mai târziu.
— Ce zici c-o să faceţi?
Ksiuta râse.
— Să clăieşti înseamnă să clădeşti un stog, ba să-l şi vârfuieşti, adică să-i faci vârfu’. Pentru asta trebuie ca fânu’
să se usuce bine, să-l biruie dogoarea, clăitu’ şi vârfuitu’
trebuie făcute cu mare băgare de seamă, să nu răzbească
ploaia în stog. În poiana de dincolo am şi clădit cu tata un stog… Poloagele de-acolo s-au uscat în două zile. Cu astea de-aici îi mai rău: astăzi văz că-i mare zăduf, să nu dea cumva o ploaie, că atuncea poate să putrezească. Doar e lucru ştiut că tot ce n-are rădăcini putrezeşte…
— Tot ce n-are rădăcini putrezeşte… repetă cu glas tare Kolomeiţev şi simţi că-l încearcă o tulburare, o nelinişte.
Făcu un efort şi scăpă de acest sentiment, alungând din minte acele gânduri care i se păreau de prisos.
