19 De la hutor – aşezare ţărănească răzleaţă (rus.).
93
— Ai fost vreodată la Moscova? o întrebă străinul.
— Nu… oftă fără voie Ksiuta, dar îndată se corectă, adăugind cu mândrie în glas: mie mi-e bine şi-aici.
— Dar aşa, la oraş, te duci de obicei?
— Am fost o dată la Zima. Da nu mi-a prea plăcut ce-am văzut: e strâmtoare mare acolo, se-nghesuie casele una-ntr-alta. E adevărat, trenurile mi-au plăcut.
Îşi aminti de singura ei călătorie la Zima, când taică-său o dusese la gară, îi cumpărase îngheţată, pe care ea o gusta atunci pentru prima oară; stătuse multă vreme, strângând în mână beţişorul acela şi privind inscripţiile de pe plăcuţele albe agăţate de vagoane: „Vladivostok-Moscova”, „Moscova-Vladivostok” şi multe altele. Nu văzuse însă nicio inscripţie
„Moscova-Zima”, iar cei mai mulţi dintre călători nu coborau pe peron decât ca să-şi cumpere nişte pateuri de-o culoare veninos-aurie şi tari, sau câte-o sticluţă de limonadă, pe fundul căreia se aflau aşternuţi parcă nişte fulgi, sau, doar ca să-şi mai dezmorţească oasele, plimbându-se de-a lungul peronului. Zima, cel mai mare oraş văzut vreodată de Ksiuta, nu era pentru acei călători decât o simplă haltă, o staţionare de zece minute a trenului.
Pe peron vedeai plimbându-se, îmbrăţişaţi – obicei nepermis la Şelaputinki – sau adunaţi în cerc şi cântând acompaniaţi de câte-o chitară, grupuri de băieţi şi fete purtând cu toţii acelaşi fel de bluze verzi cu inscripţii de neînţeles: „M.E.I.”, „M.A.T.I.”, „M.V.T.U.”20. Cuvintele unora dintre cântecele lor, care nu semănau cu cele care se cântau la ţară, Ksiuta ar fi vrut să şi le noteze, dar trenurile se urneau din loc, ducând cu ele frânturile de strofe pe care nu izbutise să le asculte până la capăt: „Fetiţa plângea, şi balonul zbura…” „Iar printre linii de tranşee cresc flori cu splendide petale…”21. Ksiutei îi rămăsese în minte şi figura unui pasager mărunţel, semănând, datorită ochilor oblici şi 20 Iniţialele unor institute de învăţământ din Moscova.
21 Versuri din cântecele aflate în repertoriul lui Bulat Okudjava.
94
pielii gălbui, cu un buriat22, doar cu trăsăturile chipului mai fine. Îi atârnau de gât mâi multe, aparate fotografice şi începuse să ţopăie în jurul Ksiutei şi al lui Ivan Kuzmici, bolborosind cuvinte ruseşti şi cerând prin tot felul de gesturi îngăduinţa de a-i fotografia. Ivan Kuzmici îi şopti fetei:
— Asta văz că-i japonez…
Apoi îşi potrivi haina, îşi netezi barba şi dădu din cap în semn că-i dă voie.
Obţinându-i încuviinţarea, japonezul, fără să-i pese defel că-şi pătează pantalonii imaculaţi, de culoarea untului, se lăsă iute într-un genunchi pe peronul plin de coji de seminţe şi, sucindu-se când încolo, când încoace, îi fotografie de câteva ori pe cei doi, folosind de fiecare dată alt aparat Pe urmă, dezvelindu-şi dinţii rari, dar puternici, şi înclinându-se cu recunoştinţă, scoase din buzunar un portvizit mare, din piele neagră, îl desfăcu, le arătă, acoperită cu o ferestruică de celofan, fotografia unei femei, cu aceiaşi ochi oblici ca şi el, care ţinea de mână o fetiţă, şi ea cu ochii oblici, îi vârî lui Ivan Kuzmici în mână un cartonaş alb şi sări îndată în vagonul din preajma lui, prevăzut la ferestre cu nişte perdeluţe de un soi aparte. Apoi vagonul se legănă uşor, trenul se puse în mişcare, iar japonezul le făcu celor doi semn cu mâna lui subţiratică, de adolescent, şi dispăru din vedere, ducând pe stofa pantalonilor de culoarea untului coji de seminţe de pe peronul staţiei Zima.
Către Ivan Kuzmici, care tot răsucea în mână cartonaşul primit, neştiind ce să facă cu el, veni un reprezentant spilcuit al miliţiei gării.
— Permiteţi să mă informez şi eu, îi zise bătrânului, luând cartonaşul şi apucându-se să-l studieze cu atenţie. Aici scrie ceva de neînţeles. Aha, eroglife… Pe urmă întoarse cartonaşul pe partea cealaltă: Uite aici scrie pe ruseşte. Şi citi cu glas tare: „Sotokiti Kusaka, profesor la Universitatea Vaseda, membru al Asociaţiei «Japonia – U.R.S.S.”.
Îi restitui lui Ivan Kuzmici cartonaşul, transcriind, pentru 22 Buriaţi – popor constituit ca naţiune pe teritoriul R.S.S. Buriate.
95
orice eventualitate, într-un carneţel, numele japonezului şi salută cu mâna la cozoroc.
— Totu-i în ordine… A fost un proces de destindere a încordării, ca să zic aşa. Dar în acelaşi timp se interesă: Ce v-a întrebat?
— Nimica, îi răspunse îmbufnat Ivan Kuzmici şi o scoase pe Ksiuta de pe peronul gării.
Mai târziu, Ksiuta puse cartonaşul în sipetul ferecat al bunicii, unde păstra medaliile lui taică-său. Astfel se încheiase contactul ei cu lumea de dincolo de hotare, încă
mai depărtată decât cea a Moscovei sau a Vladivostokului.
— Ştiţi, eu am cunoscut şi un japonez, îi zise fata necunoscutului cu barba neagră, împingând cu piciorul desculţ pietricelele încinse la soare. Aţi fost vreodată în Japonia?
— Nu, în Japonia n-am fost. Am fost în Franţa într-o excursie, zise necunoscutul.
— Şi cum a fost? V-a plăcut?
Străinul vorbi ca şi când ar fi uitat de Ksiuta şi s-ar fi adresat sieşi:
— Parisul mi-a plăcut. Acolo fiece piatră emană parfumul istoriei. Umbli prin el şi te întrebi: unde a dispărut istoria?
Apoi te dumireşti: se depozitează în pietre. Zâmbi parcă unui gând tainic, dar curând se încruntă: parizienii însă m-au cam dezamăgit.
— Cum aşa? se miră Ksiuta.
Însuşi cuvântul „parizian” i se păru că ascunde un farmec aparte.
„E încă un copil fata asta”, gândi străinul şi, răspunzându-i, îi zise fără voie „tu”.
— Cum să-ţi explic, răvăşi el pietrişul cu ciocanul său de geolog. Tu ai citit Cei trei muşchetari?
— Am văzut filmul.
Necunoscutul zâmbi, amintindu-şi ce-i spusese cândva un prieten de la Moscova: „Oamenii se împart în trei categorii: cei care au citit Fraţii Karamazov, cei care n-au citit încă şi 96
cei care nu vor citi niciodată”. „Mai este o categorie, gândi străinul, cei care au văzut Fraţii Karamazov la cinema. Totuşi ce încântătoare e fata asta. Un copil al taigalei...”
— Îţi aminteşti cum îi cheamă pe eroii acestei cărţi? o întrebă el.
— Am uitat, zise Ksiuta, nemulţumită de interogatoriu.
— D’Artagnan, Athos, Porthos şi Aramis. Ţi-ai amintit?
