— Eu îmi văd de ciupercile mele…
Tânărul de la geologie scoase din geantă un volumaş de Saint-Exupéry şi se cufundă în lectură.
— Ce scrie acolo? îl întrebă Grişa.
— Despre nişte piloţi.
— Şi noi, şoferii, suntem piloţi. Piloţi pământeni. Zâmbi şi lovi uşurel cu palma caroseria camionului. Avionul meu cu reacţie!…
75
2
În cabinetul medicului-şef, unde intrase magazionera, domnea o atmosferă confuză, încordată. Pe scaun şedea o tânără cu sâni bogaţi şi ochi gălbui, plânşi, cu irisul pestriţ; ţinea pe genunchi, cu stângăcie, o legăturică din care ieşea la iveală feţişoara zbârcită a unui prunc.
Întărâtat din cale-afară, Tihon Tihonovici îl tot smucea pe medic de mâneca halatului alb, ca şi când l-ar fi rugat astfel să-i vină în ajutor.
— Ce cauţi aici? se stropşi el la magazioneră. Ba poate că
făcuşi bine. Ai să fii martoră.
— Vă rog nu ţipaţi, încercă, doctorul să-l potolească. Aici se află un copil.
— Aşa e, pruncul n-are nicio vină… îşi ridică degetul în semn de aprobare Tihon Tihonovici şi, schimbând tonul, îşi continuă interogarea într-o şoaptă răguşită: Ia spune-mi tu mie, Ksiuta, cine-i tatăl?
Ksiuta clătină din cap:
— Nu pot spune, Tihon Tihonovici, nu stăruiţi…
— Dar nu i-s eu tată, nu-i aşa? o întrebă, pesemne pentru a doua oară, Tihon Tihonovici, cătând cu privirea la magazioneră şi la medic.
— N-o fi cumva şoferul Grigori? se amestecă în vorbă
magazionera, albindu-se la faţă de teamă şi dorind în acelaşi timp să-şi păstreze demnitatea.
— Nu, nu-i el.
Magazionera simţi cum i se ridică o piatră de pe inimă şi 76
pe dată trecu definitiv de partea Ksiutei.
— Ce rost are s-o chinuiţi pe biata femeie, Tihon Tihonovici! Doar a spus clar că nu sunteţi dumneavoastră
tatăl copilului…
— Mie mi-a spus-o, rosti tremurând tot responsabilul, fără
a mai ridica însă glasul. Da’ lui tătâne-su, lui Ivan Kuzmici, i-a zis cum că eu îs. Şi dac-o-ntrebi cum de-a dus-o mintea să
spună una ca asta, tace.
Ksiuta îşi lăsă capul în jos, îngăimând:
— Mi-a fost ruşine.
Pe Tihon Tihonovici îl trecură sudorile de mânie:
— Curioasă treabă. Să spună cine-i tatăl, i-a fost ruşine, da’ să îndruge la minciuni, să mă facă de ocară pe mine, la etatea mea, de asta nu i-a fost ruşine. Ia zi, cine-i tatăl?
Spune cum îl cheamă!
— Nu ştiu cum îl cheamă, răspunse Ksiuta cu tristeţe. Nici numele de botez nu i-l ştiu. Nu ştiu nimic.
Responsabilul cu achiziţiile de poame îi învălui cu o privire tulbure pe cei de faţă şi le zise:
— Ia ieşiţi oleacă afară, tovarăşi. Oi vorbi între patru ochi cu dânsa şi-om lămuri noi amândoi cum stă treaba.
Medicul, cu o vădită uşurare, şi magazionera, cu o părere de rău la fel de evidentă, părăsiră încăperea.
— Ia spune, ce s-a-ntâmplat, te pomeneşti că te-a siluit careva? întrebă cu glas scăzut responsabilul, trecând de la mânie la compasiune.
— Nu. M-am lăsat eu, de bunăvoie. El n-are nicio vină.
— El, el… Da care-i ăla? Un îngeraş din cer picat sau un chipos împeliţat? se-nfurie din nou responsabilul.
— Nu mă mai iscodiţi atâta, Tihon Tihonovici, rosti cu un aer tâmp, privind fix înaintea sa, Ksiuta.
Copilul începu să ţipe.
