72
— Eu nu vă-ntreb de tatăl ei, tovarăşe doctor, că p-asta o ştiu. Eu vă-ntreb de ăllalt, al copilului de care ziserăţi, rosti, iritat de astă dată, Tihon Tihonovici şi se porni să facă în minte nişte calcule numai de el ştiute.
— Un oarecare responsabil cu achiziţiile de poame.
— Cu-um? răcni Tihen Tihonovici, învineţindu-se la obraz şi trăgând cu ochiul înapoi la moşnegelul-ciupercar, la tinerelul de la geologie şi – cu o nelinişte sporită – la magazioneră şi la şofer, coborâţi între timp, amândoi, din cabină. Să ştiţi că eu îs responsabil cu achiziţiile de poame.
Cu Ivan Kuzmici, într-adevăr, sunt bun prieten: astă-vară am fost cantonat în casă la ’mnealui şi-o ştiu şi pe Ksiuta. Ea însă mi-ar putea fi nu fiică, ci chiar nepoată. Şi-apoi, să ştiţi dumneavoastră că eu îs om vioi de felul meu, dar însă mă
călăuzesc după principii stricte, şi abateri de la viaţa de familie nu mi-am îngăduit niciodată. Asta-i curată ocară şi mai multe nu!
— Poate că-i vorba de un alt responsabil cu achiziţiile de poame? dădu înapoi, cu sfială, medicul în faţa acestui asalt.
— În raionul nostru alţi responsabili de felul ăsta nu se află, i-o tăie Tihon Tihonovici.
— Dar cum vă numiţi, dacă nu vă e cu supărare?
— Numele meu e Tughih, iar pe de-a-ntregul: Tihon Tihonovici Tughih.
Medicul privi lung la omul cel revoltat şi totodată umflat în pene, apoi clătină din cap şi rosti cu tristeţe, dar şi cu o reţinută indignare:
— Din câte ştiu, tocmai aşa îl cheamă şi pe tatăl copilului.
Tihon Tihonovici păru cuprins brusc de slăbiciune; cracii pantalonilor de miliţian îşi sloboziră strânsoarea, eliberând damigeana cu esenţă, şi el se avântă, suflând din greu, să
coboare din camion.
— Unde-i fata? întrebă după ce coborî, scuturându-şi atât de înverşunat capul, încât tichia îi lunecă pe-o ureche.
— Vă rog să n-o tulburaţi pe tânăra mamă! Asta poate avea consecinţe asupra laptelui, făcu doctorul bâlbâindu-se; 73
totuşi îl duse pe responsabil spre clădirea spitalului.
— Ian te uită ţapul bătrân! plesni din palme indignată
magazionera.
— O cunosc şi eu pe Ksiuşka asta, i-o zăludă… spuse melancolic şoferul, dar magazionera, într-un acces de solidaritate feminină, îi tăie vorba:
— Las’ că toţi sunteţi la fel. Toţi… Întâi ne duceţi cu zăhărelu’, ca după aceea să ştergeţi putina. Şi tot pe noi ne faceţi zălude…
— Cum naiba s-a fofilat? îşi frământa creierii Grişa. Că
doar am stat amândoi în casa aceea, da’ n-am observat la el nicio mişcare de genul ăsta. Pe vânzătoarea de la cooperativă
o mai vizita, e drept, dar de Ksiuta nici aminte nu-i era. E-adevărat, o singură dată…
— Ce anume?
— Mi-a spus o dată pe un ton foarte aspru: „De fata asta, Grişa, să nu te-atingi. E încă o copilă.”
— Şi tu?
— Eu? Păcatele mele, aveam şi fără ea treburi berechet.
— Las’ că-ţi cunosc eu treburile… Vrei, adică, să spui că
Tihon Tihonovici şi-o păstra pentru ’mnealui?
— Pân-acum n-am gândit aşa. Da’ acum aşa pare să fi fost.
— Ba mie nu mi se pare deloc, îl privi cu luare-aminte magazionera. Tihon Tihonovici e, orice s-ar zice, om serios, cu scaun la cap. N-ăi fi cumva tu tăticu’?
— Ba da. Eu sunt tăticu’, se înfurie Grişa. Îl vezi pe ţâncul ăla bălăior din dreptul gardului, ăla care-şi suge degetul? Şi ăla-i al meu. Dar pe ăla negricios, care merge cu bicicleta? Şi ăla-i tot al meu. Toate creşele şi casele de naştere, şi grădiniţele de copii, şi orfelinatele din Uniunea Sovietică –
toate-s pline numai cu producţia subsemnatului. Nu vezi că
eşti şi tu zăludă? Ai o imaginaţie bolnavă. Să te duci la spital să te tratezi.
— Mă duc la spital, mă duc. Uite, chiar acu’ mă duc, se burzului fără veste magazionera. Vreau să aflu şi eu ce şi 74
cum…
Şi fără a mai sta pe gânduri, porni cu paşi mari, încercând să-i ajungă din urmă pe Tihon Tihonovici şi pe tânărul medic.
— Avem o întârziere neprevăzută… li se adresă posomorât Grişa celor din camion. Cum s-ar zice, un hârtop neprevăzut pe calea vieţii…
Moşnegelul-ciupercar evită şi de astă dată comentariile:
