— Las’ că ai să ai timp şi de meci. Când ne-ntoarcem, fac 53
ciupercile astea la tigaie – să te lingi pe degete. Cu ceapă, cu smântână… Am pus la frigider şi o sticloanţă, special pentru ocazia asta. Şi nu una oarecare – ci de export…
Cosmonautului şi fetei li se aprinseră în ochi scântei de veselie.
— Mi-e milă de ciupercarii ăştia, zise ea într-un târziu.
Pentru ei natura nu e decât o sursă de umplut tigăi sau borcane de murături. Mie pădurea mi-e dragă aşa, ca pădure…
Sări în picioare, îşi lovi cu palma poala sumeasă, înverzită
de iarbă, a fustei şi porni spre maşină desculţă, ţinându-şi săndăluţele albe în mână. Printre degetele minuscule de la picioare i se iţeau ba firicele de iarbă, ba tulpiniţe de clopoţei.
Deodată fata rămase locului:
— Ia te uită ce mare e!
Chiar la picioarele ei se înălţa din iarbă o ciupercă masivă, parcă sculptată în marmoră.
— Dă-mi, te rog, briceagul dumitale… Ai văzut? I-am vorbit de rău pe ciupercari şi când colo, chiar eu…
Tăie cu băgare de seamă ciuperca, lăsându-i capătul tulpinii în pământ, o apropie de obraz şi-i inspiră cu nesaţ
mireasma. Apoi, dându-i cosmonautului sandalele să i le ţină, fugi spre un mesteacăn din preajmă, sfărâmă ciuperca şi, înălţându-se în vârfuri, începu să agaţe fărâmele de crengile arborelui.
— Ce faci? întrebă cosmonautul.
— Le pun de mâncare veveriţelor, răspunse ea senină, uşor nedumerită că el nu pricepuse despre ce era vorba.
— Spune-mi, vrei să te măriţi cu mine? o întrebă
cosmonautul grăbit, ştergând cu o frunză briceagul care mai păstra aroma de ciupercă.
— Vreau, răspunse fata fără să stea pe gânduri. Ştii, eşti cel dintâi bărbat cu care am vrut să mă mărit de cum l-am cunoscut. Încă de-atunci, din tren, când m-am trezit şi te-am văzut că i-ai luat pe-ăia la bătaie.
— Dar artiştii dumitale? o întrebă el. N-ai simţit niciodată
54
dorinţa să te măriţi cu vreunul?
Fata râse.
— Artiştii mei? Păi ei sunt nişte copii…
— Cum adică?
— Uite-aşa… Ce fac copiii? Se joacă, nu? Asta fac şi artiştii.
— Dar ştii că aş putea să nu mai zbor în Cosmos? Pentru că m-am luat atunci la bătaie.
— Ei şi? Ai să devii rău din cauza asta? Puşkin mi-ar fi fost drag chiar dacă nu i s-ar fi tipărit nimic.
Odată, cosmonautul se duse s-o vadă undeva în împrejurimile Kalugăi, unde fata plecase cu o echipă de filmare ce turna o peliculă despre invazia tătarilor. În loc de flori, îi luase nişte mezeluri. În preajma şoselei pe care treceau, uruind, camioane încărcate cu cărămizi şi cu ţevi lungi, ce depăşeau caroseria şi se tot legănau în mers, galopau încolo şi încoace miliţieni din Kaluga, travestiţi în tătari invadatori: îşi potriveau voiniceşte cămăşile de zale, de sub care păreau gata-gata să iasă la iveală insignele G.T.O.7
Tânăra machieză picta cu o pensulă fină răni sângerânde pe frunţile prizonierilor ruşi, flenduroşi şi desculţi, dintre care unul, în pauza dintre filmări, fuma „Marlboro”, ţigări fabricate astăzi, după o licenţă americană, la Moscova.
Cosmonautul se şi apropiase de machieză, cărând mezelurile vârâte pudic într-o pungă de celofan cu emblema „Olimpiada-80”, când, cu totul pe neaşteptate, îl prinseră de umeri două
braţe groase, năpădite de peri roşcaţi:
— Ce fizionomie tipic rusească… Treci urgent la machiaj…
Şi, fără să fie cel puţin întrebat, cosmonautul se pomeni preluat de alte mâini care îl despuiară cu grijă, ca pe un neputincios, îl îmbrăcară cu o cămeşoaie şi nişte nădragi aspri, din pânză de sac, îi îndesară pe cap o perucă mare, înspicată, de gât îi prinseră un jug de lemn, de picioare o pereche de cătuşe, iar mâinile i le legară cu o frânghie de 7 Abreviere de la Gotov k traiu i oborone (Gata pentru muncă şi apărare); (rus.).
55
mâinile celorlalţi prizonieri. Pensula cu sânge cinematografic îi înţepă în câteva locuri obrazul, dar machieza nici gând să-l recunoască, într-atât de intensă era în acea zi activitatea ei
„sângeroasă”. Iar în clipa când se auzi răcnetul regizorului:
„Motor!” şi mulţimea prizonierilor îl trase pe cosmonaut după
ea, şi-au început să-l doară de-adevăratelea mâinile legate cu frânghie şi să-l doară de-adevăratelea picioarele prinse în cătuşe, şi să-l doară de-adevăratelea spatele şfichiuit cu sete de biciul împletit, tătăresc, al miliţianului „intrat în rol”, el, cosmonautul, încercă deodată un sentiment nemaiîncercat nicicând până atunci. Uitând că e vorba doar de o filmare, i se păru că, născut într-un cu totul alt ev, păşeşte pe un pământ stropit cu sânge, pământ care abia atunci începe să
devină Rusia şi că totul abia va să vină: şi câmpia de la Kulikovo, şi Petru Întâi, şi Puşkin, şi Ţiolkovski, şi Gagarin…
Machieza nu-l recunoscu decât atunci când începu să-i şteargă cu acetonă rănile şi cicatricele, când îi scoase peruca şi când sub degetele ei micuţe, creat parcă de ea însăşi, apăru chipul lui, pe care şi începuse să-l îndrăgească.
