aici cu o alta, fantastică. Alăturarea voită ţine să susţină
acelaşi amestec dintre genuri, forme şi maniere, prin asocieri libere de idei, la antipodul unui mod şcolăresc de compunere.
Baladă despre prietenia prozei şi poeziei a rezumat, în 1972, un program estetic de mult experimentat. Povestirile de început, Strada Meşcianskaia 4 (1959) sau Zeul găinilor (1963), apoi cele tocmai invocate se voiau foarte apropiate prin ascuţişul actualităţii lor de poemele Staţia Zima (1958), Hidrocentrala Bratsk (1965), Sub pielea Statuii libertăţii (1968), Universitatea din Kazan (1970), Zăpadă la Tokio (1974) sau Mama şi bomba cu neutroni (1981). Cu timpul însă
lui Evtuşenko nu i-a mai ajuns nici aliajul dintre poezie şi proză, ori dintre liric şi epic, mijlocit cu mijloace dramatice sau publicistice. Una dintre poeziile lui agitatorice Voiesc oare ruşii război? (după întâiul ei vers), a făcut înconjurul lumii sub forma cântecului compus de Eduard Kolmanovski şi cântat de Mark Bernes – fiind dedicat acestuia din urmă, ca recunoaştere a doritei osmoze cu muzica. Acest destin muzical a fost împărtăşit de multe alte versuri ale sale, şi potrivit unei încetăţenite tradiţii în poezia rusă.
Dar Evtuşenko s-a apropiat cu paşi repezi şi de alte arte.
El a îndrăgit cinematografia, a practicat-o ca scenarist şi regizor, şi chiar ca actor, mai întâi potenţial şi apoi realizat.
După tentativele neizbutite de a interpreta câte un rol în Evanghelia după Matei şi Cyrano de Bergerac, roluri pe care doreau să i le încredinţeze regizorii Pasolini şi Reazanov, iată
că echipa condusă de către regizorul Kuliş a reuşit să-l substituie, ca actor de cinema, savantului atât de iubit de el, Konstantin Ţiolkovski. Povestea realizării acestui film, alături de Larisa Kadocinikova în rolul soţiei lui Ţiolkovski, a descris-o sub deviza unui vers din Simonov, transformat în 10
titlu de articol, „Din sală pe ecran să salţi”; ca şi emoţia resimţită la vizionarea filmului în sala de proiecţii de la
„Mosfilm”, sub privirea scrutătoare a cosmonauţilor Beregovoi şi Sevastianov – tot atâtea prefigurări ale romanului pe care-l prefaţăm. Alte mărturisiri dovedesc ataşamentul resimţit de Evgheni Aleksandrovici pentru Bondarciuk, ca şi dragostea îndurerată la moartea prematură, din 1974, a unui alt mare creator rus şi în domeniul cinematografiei, şi într-al prozei – Vasili Şukşin.
Dar cu cinematografia e înrudită şi Muza fotografiei, pe care o celebrează un text al său din 1980. Evtuşenko s-a simţit tot mai atras de această artă, poate fiindcă putea fi asumată pe cont propriu „cinematografia” ei; şi a ajuns să organizeze chiar expoziţii personale, ultima în 1982, intitulată Fire nevăzute. Imaginile realizate cu micul său aparat din Japonia au fost expuse împreună cu comentarii sub formă de scurte poezii. O secţiune a acestei expoziţii s-a numit „Capitol siberian” şi cuprindea imagini ale localităţii lui de baştină, Zima, ale taigalei şi ale locuitorilor acestui îndepărtat şi aspru ţinut, şoferi, vânători, geologi; urma apoi o secţiune gruzină, în consens cu ataşamentul atâtor poeţi ruşi, vechi şi noi, pentru această republică (de până la recentul monument moscovit ridicat în cinstea prieteniei ruso-gruzine şi printre ai cărui coautori, în calitate de arhitect, s-a numărat şi poetul Voznesenski), apoi altele despre străinătăţile pe care le-a vizitat în ultimul timp. Simbioza imagine-cuvânt, dintre poezie şi film sau fotografie deconspiră dominanta vizuală a talentului său, pe care neobositele peregrinări au avut darul S-o fortifice. Această precumpănire îi mărturiseşte şi poezia, printr-o mereu scormonitoare şi acaparatoare privire, printr-un ochi care încorporează cât mai multe din cele văzute în cât mai convingătoare sentimente-idei.
Copilul-minune de ieri a ajuns, iată, să depăşească în iulie 1983 vârsta de cincizeci de ani, cu toate onorurile cuvenite unui atare eveniment. Un bilanţ provizoriu devine posibil acum, şi în el intră şi neobişnuita lărgime a paletei lui 11
creatoare. Oare integral întru folosul lui? Oare în deplin consens cu profunzimile dorite? Să lăsăm deschisă
întrebarea, căci creaţia lui se află „în marş” şi ne-ar mai putea rezerva surprize. Să consemnăm, deocamdată, norocul lui (chiar prea multul lui noroc, comparativ cu al marilor predecesori), inclusiv în a putea multe – mereu bine, câteodată excelent. Şansa şansei şi neşansa ei se mai amestecă în literatură, dar nu numai, şi oferă un prilej nimerit pentru meditaţii. Vor fi unii care poeziei lui s-o prefere pe a lui Andrei Voznesenski, de aceeaşi vârstă, dar rămas fidel poeticii lui mai complicate, transferând în versurile sale „multidisciplinare” şi profesiunea sa de arhitect şi preocupările lui pentru înnoirile ştiinţelor exacte; şi ale cărui paralele căutări au dovedit şi multe note divergente, încă de pe vremea acelei ucenicii la Pasternak despre care a adus o emoţionantă mărturie într-o povestire autobiografică.
Alţii vor continua să opteze tocmai pentru simplitatea orgolioasă pe care Evtuşenko o afişează în versurile sale şi în care nădăjduieşte să ascundă profunzimile urmărite. Orice generaţie de artişti e compusă din personalităţi distincte, în
acest domeniu singularul contează, un Evtuşenko, un Voznesenski, un Rojdestvenski, o Ahmadulina. Despre Evtuşenko putem spune: a împlinit deja cincizeci de ani, ca şi: n-a împlinit decât cincizeci de ani. El este şi astăzi prolific, mâine poate va menţine nivelul, de invidiat, pe care l-a atins sau îl va depăşi, până a se înfrăţi cu marile lui modele. Avem deocamdată în faţă ultimele dovezi ale deosebitei sale înzestrări: un roman şi un poem. La poem, Mama şi bomba cu neutroni, ne-am referit. Despre roman avem de spus unele lucruri de-abia de-acum înainte. El a fost scris în lungul răstimp dintre august 1973 şi septembrie 1980, în care Evtuşenko mai făcuse multe, călătorise, compusese poezii, publicase articole şi interviuri, filmase şi organizase expoziţii de fotografie. Obsesiile lui din toate aceste activităţi se adunaseră, neştiut, în romanul îndelung dospit. Că Evgheni Aleksandrovici s-a gândit anume la o operă care să-i 12
sintetizeze creaţia de până acum cititorii s-au putut convinge numai la capătul acestei elaborări, atunci când romanul avea să fie publicat în numerele din octombrie-noiembrie 1981 ale revistei „Moskva” şi sub formă de carte, de către Editura
„Sovetski pisatei”, în noiembrie 1982.
Traducătorul versiunii româneşti a trebuit să caute un cât mai bun echivalent pentru titlul cărţii, Iágodnîe mestá. În traducere literală am putea vorbi de „zmeuriş” sau, mai exact, de „locurile bogate în fructe, poame sălbatice”. Aurel Buiciuc a optat în cele din urmă pentru poeticul Dulce ţinut al poamelor, titlu care sugerează şi nostalgia autorului pentru locurile sale de baştină şi presupusa lor putere regeneratoare. În poemele lui Evtuşenko, mai ales în cele care evocă staţia Zima, întâlnim nu o dată cuvântul „iagoda”, menit să evoce dulceaţa fructelor cu care se înfruptau copiii aventuraţi în desişurile taigalei. Nesfârşita întindere siberiană brăzdată de fluvii, taigaua din regiunea oraşului Irkutsk şi a lacului Baikal a fost cântată de mulţi scriitori – şi pentru asprimea şi pentru dulceaţa ei, pentru de fapt dulcea ei asprime. Nu departe de aceste locuri a fost ridicată
hidrocentrala Bratsk, marea construcţie industrială şi civilizatorie care i-a prilejuit poetului rememorarea destinului exilaţilor în Siberia (decembrişti, petraşevişti, Cernîşevski) şi al revoluţionarilor noului secol; dar şi înfăţişarea ziditorilor umili sau mai puţin umili ai gigantului din beton, înălţat altfel şi pentru alte scopuri decât piramidele egiptene.
Metamorfozat în prozator, poetul Baladei despre prietenia prozei şi poeziei (scrisă atunci când sufleteşte se pregătea de-acum pentru romanul său!) era de astă dată preocupat nu de transformarea taigalei, ci de taigaua însăşi, cea a ţăranilor şi vânătorilor de o seamă cu ea, sau a geologilor dornici să-i smulgă bunurile tăinuite. Aşezările în care băştinaşii îşi duc traiul, numai în aparenţă monoton, se numesc Zima, Şelaputinki, Belaia Zaimka. Aici, departe de metropole, oamenii se mai ţin de pământ şi sunt ţinuţi de el. Ei sunt indisolubil ai locului, deşi urmăresc ceea ce se petrece în ţară
13
şi în lume, discută despre războiul civil sau despre războiul mondial, nemijlocit cunoscut de către cei mai vârstnici, şi chiar despre literatura de care n-au cum să fie străini; aşa află şi despre munca geologilor veniţi de la Moscova şi cu tabăra la vreo 40 de km depărtare de cătunul cel mai apropiat. Cele străvechi se mai şi modernizează, drept care un salariat al cooperativei raionale de consum de la Zima este intitulat „iagodnîi upolnomocennîi”, formulă pronunţată
mai în glumă, mai în serios, şi căreia iarăşi dificil i s-a găsit echivalentul „responsabilul cu achiziţiile de poame” sau, prescurtat, „responsabilul cu poamele”.
Romanul intersectează câteva planuri de viaţă şi tematice: locuitorii acestor meleaguri, responsabilul cu poamele, moşul amator de ciuperci, şoferul şi magazionera, ţăranul şi fiica lui, împreună cu acel nedorit, dar până la urmă bucuros acceptat nepot; echipa de geologi, ajunşi în taiga în căutarea unui minereu pe nume casiterit, atât de greu de găsit şi descoperit, în cele din urmă, dintr-o întâmplare; variatul mediu orăşenesc din care provin aceşti intelectuali şi muncitori sau intelectuali muncitori, unde îşi duc existenţa părinţii şi cunoscuţii, prietenii şi neprietenii lor, de care se simt legaţi sau de care nu au cum să se desprindă; ştiutul dintotdeauna la Evtuşenko nivel „internaţional”, fixat de rândul acesta în nordul şi sudul continentelor americane; suplimentat, în fine, şi printr-un mai cuprinzător cerc, cu adevărat „cosmic”, printr-o semnificativă răsturnare de timpi introdusă de un epilog şi desăvârşită de un prolog.
„Expansiunea” tematică şi problematică, până la asemenea nivele mondiale şi cosmice, le este proprie în ultima vreme şi altor romane sovietice, desigur din pricina unei specifice stări de spirit care se implică în destinele omenirii şi se simte responsabilă pentru ea. Dintre acestea, cartea – probabil –
cea mai viu primită şi discutată în ultimul timp, şi la ea acasă, şi peste hotare, a fost romanul lui Cinghiz Aitmatov, intitulat O zi mai lungă decât veacul şi apărut în româneşte; printr-o fericită întâmplare, cu puţină vreme înaintea 14
prezentei cărţi. Viaţa şi moartea locuitorilor unei mici staţiuni de cale ferată din stepa cazahă, destinul personajului principal şi al cunoscuţilor săi Aitmatov le proiectează pe ecranul enorm al confruntării latente dintre principalele puteri nucleare şi chiar cu civilizaţiile extraterestre. Dimensiunea la propriu cosmică străjuieşte, astfel, grijile locale dintr-un minuscul punct al hărţii terestre.
Perspectiva vieţuirii fiecărui individ e indisolubil legată de perspectiva supravieţuirii speciei – care nu va fi posibilă dacă
planeta se va zăvorî ermetic în partizanele ei opţiuni: mesajul este clar şi nobil, rămâne de văzut în ce măsură şi artistic realizat la unul sau altul dintre scriitori. Pericolul care planează asupra unor asemenea „maximalizări” de obiectiv constă în dificultatea de a depăşi expunerea publicistică, şi prea directă şi prea abstractă. Metaforele pot rămâne suspendate la nivel ideatic, insuficient întrupate în arta propriu-zisă. Aitmatov nici nu urmăreşte altceva decât obsesiva înscriere a povestirii sale într-un cât mai larg şi mai neliniştitor „cerc de idei”; Evtuşenko, în schimb, se străduieşte să asigure capitolelor „internaţionale” şi
„cosmice” o structură mai epică, saturată de elemente narative. Ele nu mi se par totuşi nici la fel de bogate, nici la fel de organice precum planurile romaneşti cu adresă
„internă”, în care imaginea şi ideea intră în osmoze perfect fireşti, reciproc potenţatoare. Ca cititor, îmi pot mărturisi opţiunea: ea favorizează, şi la Aitmatov şi la Evtuşenko, naraţiunea „locală” din câte un punct al Orientului mai apropiat sau mai îndepărtat. Înţeleg bine raţiunea propensiunilor ample la care Evtuşenko se simte şi el îmboldit, dar sesizez şi rezistenţa specifică mai mare pe care i-o opune transferul ideii în fapt poetic şi al publicisticii în artă. Cu toată stima reală pe care o datorăm atât publicisticii propriu-zise, cât şi tentativelor de a implica, într-un spirit acut contemporan, mesajul patetic al publicisticii în variatele tipuri de poezie şi de proză, nu avem totuşi dreptul de a ne estompa luciditatea în semnalizarea eventualei grabe sau 15
exteriorităţi din realizarea respectivului impact. În asemenea situaţii, organicitatea râvnită de autor poate fi contrazisă de o anume încă mecanicitate a legăturilor înfăţişate.
Şi pentru a spune lucrurile până la capăt, voi mărturisi gustul meu personal ca mergând întrucâtva într-o direcţie inversă anterioarei enumerări a straturilor tematice. Pentru a nuanţa, totuşi, această inversă apetenţă crescândă de la planurile „mari” la cele „mici”, sunt dispus să conced ingeniozitatea, în orice caz compoziţională, a epilogului-prolog şi a prologului-epilog, mai ales prin care romanul lui Evtuşenko se înrudeşte cu cel al lui Aitmatov. Este vorba, mai întâi, despre desăvârşirea în fapt a proiectului cosmic, prin ceea ce vede şi gândeşte acel cosmonaut prieten cu Gagarin, care din imensitatea prin care zboară pare a recunoaşte la un moment dat sub el minuscula staţie de cale ferată Zima, locul lui de baştină; şi este vorba, apoi, În final, chiar despre proiectul genuin al acestei desăvârşiri târzii, aşa cum a fost el la Kaluga purtat în suflet şi treptat elaborat în termeni şi ştiinţifici, şi fantastici de către Konstantin Eduardovici Ţiolkovski. Prin prisma realităţii realizate se înnobilează nespus şi „fantasmagoriile”
savantului, în care numai soţia lui, Varvara Evgrafovna, credea – şi de care Evtuşenko avea să fie într-atât de fascinat, încât de dragul lui Ţiolkovski să încerce şi să
izbutească „din sală pe ecran să salte”…
Legătura dintre gândul constructorului din Kaluga şi fapta cosmonautului din Zima (legătură clară de la primele pagini, de când e invocată cartea lui Ţiolkovski din 1916, Suferinţa şi geniul) reprezintă tocmai acel „ecran de idei” pe care îşi proiectează Evtuşenko povestirea. Tot atât de transparente în intenţie sunt şi capitolele ce ne transpun în depărtări pământeşti: până la reşedinţa lui Salvador Allende, într-o zi de la mijlocul lunii august a anului 1973 (cam pe timpul când Evtuşenko îşi începea romanul în casa de odihnă a scriitorilor sovietici din staţiunea Koktebel, de pe malul Mării Negre), adică puţin înaintea sfârşitului său tragic; sau la acel 16
super-show al grupului de tineri americani, cu unii dintre care ne familiarizasem încă înainte, prin vizita făcută de ei elevilor unei şcoli leningrădene cu limbă de predare engleza –
prilej şi pentru a accentua prăpastia „internă” dintre viitoarea carieră a carieristului Igor Selznev şi drumurile trudnice în autenticitatea lor pe care se angajează viitorul geolog Serioja Laciughin şi viitorul poet Rostea Krivţov.
Aceste capitole de tot sau parţial „americane” mi se par, repet, întrucâtva expozitive, prea tranşante în bunele lor intenţii de a contribui la salvgardarea păcii şi a bunei înţelegeri între popoare, ca şi la denunţarea celor ce li se opun. Ca plătind un anume tribut schemelor uşor recognoscibile
