ale malurilor veniră acum şi mai aproape unul de celălalt, iar lumina soarelui păru să pălească. Apa, care doar câteva clipe înainte aducea a argint clocotitor, semăna acum cu plumbul în fierbere. Culoarea zidurilor verticale se schimbase şi ea: nu mai era brună, ci neagră, cu un licăr metalic, cum e pana corbului. În faţă, încătuşat de ziduri şi pe jumătate ascuns de cotul râului, vuia în aşteptare pragul Voroni. Prinzând la strâmtoare încă mai multă viteză, curentul apei purtă
implacabil într-acolo amândouă bărcile.
„Ce-ar fi să pornesc motorul? îi fulgeră lui Keşa prin minte.
Să risc cu motorul? Să mă aţin mai pe lângă mal: acolo apa îi mai adâncă. Şi nici bolovani n-or să fie decât într-o parte…
Drept e că ne-am putea izbi de stânci – şi nici asta nu-i bine… în schimb, chiar lângă mal, se vede pe râu o dungă
mai întunecată. Sforul apei… Numai că-i prea îngust. Să fie oare de-ajuns ca să poarte barca? Şi motorul: porni-va el oare? Că l-a tot spălat apa… Ia să-ncerc… Că doar încercarea moarte n-are! Poate ne scapă iarăşi iubiţelul şi nepreţuitul!”
Keşa repezi motorul în apă, iar acesta, înţeles parcă cu cel care îl mânuia, pufni, strănută, dar porni pe dată.
— Ia auzi-l pe Keşa ce face, ia auzi-l ce face! mormăi nemulţumit Ivan Ivanovici Zagranicinîi, desluşind în urma sa vâjâitul motorului. O să pierzi motorul, cum te văd şi cum mă vezi…
— Da n-ar fi bine să-l pornim oleacă şi pe-al nostru? îl întrebă Kolomeiţev, scuipându-şi în palmă colţul unui dinte spart la o izbitură cu bărbia de bordul bărcii. Nu era bun de nimic, comentă el… Mâncat, ars de tutun. Să mă fi dus să
391
mi-l scot nu m-aş fi dus. Dentiştii îmi inspiră groază.
— La motorul meu să nu te bagi, Viktor Petrovici, zise supărat Ivan Ivanovici Zagranicinîi. Magazine cu motoare de bărci şi cu piese de schimb pentru ele nu se află pe-aci.
— Bine, bine, nu mă bag, se supuse Kolomeiţev. Aţine-te mai pe lângă mal. Apa e mai adâncă acolo.
— Asta o ştiu şi eu, că n-oi fi copil de ţâţă, pufni Ivan Ivanovici, apucându-se să mânuiască vâslele.
Curentul însă era mai puternic: împingea barca spre repeziş. Burstein şi Kolomeiţev – cu ghiondere, iar Iulia Sergheevna, cu patul puştii – căutară să se împotrivească
şuvoiului, dar barca n-o lua defel către mal.
— Nu vrea şi pace, a naibii… făcu Ivan Ivanovici, ud leoarcă şi de năduşeală, şi de apă.
Kolomeiţev smulse o scândura dintr-o bancă a bărcii şi vâsli cu ea. Barca o luă, în sfârşit, niţel într-o parte. La vreo cincizeci de metri în urmă, apropiindu-se tot mai mult de ea, venea, cu motorul în funcţiune, barca lui Keşa.
Spre deosebire de Buinîi, celălalt prag, Voroni, nu stârnea vuiet mare, îi lipsea şi norul de ceaţă de deasupra, şi curcubeul. În schimb, aici pierdeai cu totul posibilitatea de orientare, întrucât, printre cei câţiva bolovani ieşiţi la suprafaţă, apa era acoperită în întregime de spumă din pricina pietrelor care nu se vedeau deloc. Numai în dreptul malului şi lipită de el şerpuia dunga mai întunecată a sforului apei, dar era atât de îngustă, încât părea că bărcile nici n-ar putea să încapă într-însa. Pe lângă asta, ceva mai încolo râul cotea, aşa încât nu era exclusă posibilitatea ca dunga întunecată să-ţi repeadă barca drept în capul unui bolovan la pândă, dincolo de cotitură, sau peste vreo stâncă
ce-şi scoate cu perfidie colţii din malul abrupt. Şi totuşi n-aveai altă soluţie decât să urmezi firul acesta al apei. Barca lui Ivan Ivanovici însă nu izbutea cu niciun chip să ajungă
până acolo. Ocolind un bolovan uriaş, mai înalt decât bordurile luntrei, Ivan Ivanovici întrezări cu spaimă un altul, care îşi trimitea licărul negru, unsuros, prin dantela albă a 392
spumei.
— Ţineţi-vă bine! răcni bătrânul, şi chiar în clipa aceea, prova bărcii se cutremură de-o izbitură grozavă.
Barca trosni din toate încheieturile, gemu, şi din marginea sfărâmată a bordului ţâşniră ţăndări mărunte de lemn drept în ochii celor care şedeau pe bănci. Părea că luntrea e gata să
se facă bucăţi. Călătoare încercată însă pe râurile siberiene, rezistă şi de astă dată. Se târî greoaie peste spinarea neagră, sclipitoare, a bolovanului, zgâriind în scrâşnet piatra cu folia de aluminiu ce-i căptuşea fundul. Dunga întunecată a firului apei era aproape de tot, dar curentul târa barca peste spinarea bolovanului către alţi bolovani aflaţi mai încolo.
Fundul bărcii trosnea tot mai tare, şi din crăpături începură
să ţâşnească jeturi mici de apă.
Ivan Ivanovici şi Kolomeiţev trecură peste bord şi, lunecând peste suprafaţa lăcuita a bolovanului, se străduiră
din răsputeri, făcând faţă cu greu şuvoaielor, să împingă
barca spre dunga întunecată de lângă mal. Burstein se proptea într-un ghionder ce vibra, îndoindu-se, dar capătul de jos al acestuia luneca întruna, negăsind niciun punct de sprijin. Barca se târa fără oprire spre partea opusă dungii întunecate, salvatoare. Şi deodată, în dreptul bolovanului apăru cealaltă barcă ce izbutise ca prin minune să se strecoare pe firul apei, între bolovani şi peretele vertical al malului. La provă, stătea Keşa, învârtind în mâini o frânghie de capătul căreia agăţase mica lui ancoră. Pricepând pe loc intenţia tânărului, Ivan Ivanovici şi Kolomeiţev săltară în grabă înapoi în barcă.
În clipa când bărcile se aflau una în dreptul celeilalte, Keşa, scoţând un răcnet ca de fiară, cine ştie cum iscat din pieptul lui firav, zvârli ancora către ambarcaţiunea eşuată.
Ancora se înfipse chiar în marginea bordului, dar smucitura frânghiei, întinsă brusc ca o coardă, făcu ca gheara metalică
să
străpungă
bordul,
ieşind
pe
partea
cealaltă.
Ambarcaţiunea fu şi ea smucită din loc, se târî pe bolovan, gata să se răstoarne, luând-o» în direcţia malului şi, în cele 393
