Probabil una care desface scoici. Vezi forma? Ca să le poată
deschide… Nu mă întreba denumirea latină!
292
- EVE CHASE -
El râde și se întinde spre ea; îi ia fața în mâini – palmele lui aspre sunt ușoare pe obrazul ei. De multe ori sfârșesc așa, uitându-se unul la altul și zâmbind prostește. Dar astăzi e altceva. Altceva îi preocupă
astăzi. Ceva nerezolvat. Vede în ochii lui un nor, un semn de întrebare.
Sylvie, care întotdeauna se armonizează cu momentele de intimitate dintre părinți, se trezește și se agață să se tragă în sus, clătinându-se. Copil insistent și iscoditor, e atrasă de mare, mereu o zbughește în direcția aceea. Trebuie s-o supravegheze cu ochi de vultur.
— Vino încoace.
Robbie scutură nisipul de pe picioarele dolofane ale lui Sylvie, apoi se lasă pe spate și o ridică deasupra capului, iar ea chicotește, înnebunită de plăcere.
Rita îi privește zâmbind. Însă ceva o roade. Încearcă să identifice sentimentul, senzația vagă că ceva nu e cum trebuie. Dar îi scapă.
Știe, pur și simplu, că se intensifică în momentele perfecte în familie, ca acesta. Iarba firavă de pe plajă legănată de vânt. Giuvaierul întunecat al mării. Excesul inocent de iubire.
Robbie îi aruncă o privire lungă, piezișă. Sylvie îl apucă de nas, ca să-i dea toată atenția. Fetița lui tata.
— Iar te gândești, nu-i așa? La ce-am vorbit azi-noapte.
Rita confirmă din cap și coboară privirea.
Robbie stă întins, cu Sylvie pe pieptul lui. Fetița dă din picioare, își umple pumnul cu nisip și îl aruncă.
— E riscant, Rita. Chiar și simpla încercare… vreau să spun, Walter…
Se oprește. I se întunecă fața. Numele lui Walter nu poate fi rostit fără a înghiți în sec pe urmă.
Nici Rita nu vrea să-și forțeze norocul. Au atât de mult de pierdut!
N-a crezut că poți fi atât de fericit.
— Da, e o idee proastă.
293
- CASA DE STICLĂ -
Sylvie se repede în față, înhață cochilia de melc și o răsucește între degete. Când încearcă s-o guste, Rita i-o îndepărtează de la gură și clatină din cap. Dar nu i-o ia. Asta e lumea lui Sylvie, la dispoziția ei, s-o exploreze. Robbie e neclintit în asta. Chiar o așază pe Sylvie pe o creangă alarmant de înaltă în mărul din grădină, ținând-o atent, dar lăsând-o să se bucure de senzație, cu picioarele atârnând libere.
— Rita! zice Robbie împungându-i piciorul gol cu al lui. Nu putem salva pe toată lumea.
— Știu, știu.
Se așază mai aproape de el, întinzându-și picioarele lungi, arămii, și privește în sus. Cerul e imens, norii sunt sidefii, ca o carne sau un pește proaspăt gătit. Atât e de ajuns, își spune. Doar atât.
294
- EVE CHASE -
51. SYLVIE
— Chiar tu ești? Helen îmi atinge fața, ca și cum aș fi un copil mort care a revenit la viață, înțepenesc. Dumnezeule mare! spune cu glas răgușit. Puiul Pădurii!
Mă uit la ea fascinată, șocată, când lacrimile îi curg nestăpânite pe obraji, săpând șanțuri prin fondul ei de ten. Helen se destramă în fața mea. Distanța dintre noi dispare.
La fereastră, chitara lui Jake sună ca de pe altă lume. „Cântă mai departe”, mă gândesc. „Te rog, cântă mai departe.”
— Aveai ochii ca de mierlă. Arată radioasă, ca și cum adevărata Helen ar fi erupt prin botox. E prima dată când o văd zâmbind cu adevărat. Erai înțepată toată de furnici. Obrajii tăi erau roșii ca focul.
Mama nu mi-a spus niciodată asta. Sau că mi s-ar fi zis Puiul Pădurii.
Ți-am amestecat laptele praf cu apă din râu.
— Ai făcut tu asta?
E ca și cum o gravură ar apărea pe o pagină sub ochii mei. Boabe de lacrimi în genele mele.
— Din fericire, ai refuzat să te atingi de el.
Mă simt mândră de mine însămi ca bebeluș.
— Te voiam numai pentru mine, zice ea și își trage nasul plângând inestetic, dar fără să-i pese. Iar mama, la fel.
