dispărând într-un nor de zambile sălbatice. Fingers? Urmărindu-le?
Ochii și urechile pădurii. Omul Verde. Cel care îi descoperă și îi îngroapă secretele. Se întreabă: ce altceva mai știe el?
Și în momentul acela, o idee difuză care a sâcâit-o în tot acest weekend agitat i se conturează mai limpede în minte. Pe deplin format, ca o picătură de ploaie gata să cadă, îi apare ca primul gând clar, bine definit pe care îl are de la accident încoace.
Zăvorul bine uns al porții se închide cu un clic în urma lor. Pășesc în grădină pe o cărare mărginită de lalele albe și ferigi delicate care seamănă izbitor cu Ethel. Asta e șansa ei. E singură cu Sylvie. Trebuie să spună ceva.
Dar sunt deja pe alee, iar Sylvie se oprește lângă mașina lui Teddy, care strălucește amenințător, cu capota coborâtă.
— Hai, mamă. N-ar fi frumos să evadăm un pic? Numai noi două?
Să vedem orizontul?
Rita se gândește: „Părinții mei au murit într-o pădure. Don conducea o mașină asemănătoare cu asta”.
— E prea mică! spune. Nu cred că încap în ea.
Sylvie deschide totuși portiera. Și ceva din relaxarea fiicei ei în legătură cu pădurea, precum și strălucirea din ochii ei o fac pe Rita să se strecoare pe scaunul jos, încrezătoare. Genunchii aproape că îi ating bărbia.
Sylvie se trântește pe scaunul șoferului și bagă cheia în contact.
— Stai. Acum, acum e momentul. E ceva ce trebuie să… începe Rita, dar i se pune un nod în gât. Ani de zile i-a fost frică de conversația asta. Și-a construit viața în jurul evitării ei. De vreme ce mă recuperez, aș vrea să te ajut s-o găsești pe această… Jo. Mama ta naturală.
318
- EVE CHASE -
Sylvie pălește. În mod clar nu se aștepta la asta. Copacii se învârtesc în jurul lor. Se apleacă în spate.
— Există surse locale, spune Rita încordată, gândindu-se la Fingers. Sau vechea companie de analize ADN pe care a folosit-o Caroline acum câteva săptămâni. Se pare că doar te freci cu un tampon de vată pe interiorul obrajilor.
Vocea i se stinge. A sunat cu totul aiurea, așa cum s-a temut întotdeauna că se va întâmpla.
Totuși, Sylvie nu spune nimic. Sus de tot, în crengile de deasupra lor, o ciocănitoare începe să bată la fel ca inima Ritei.
— Sigur, înțeleg dacă e ceva ce vrei să faci pe cont propriu… dă
Rita înapoi, pierzându-și încrederea.
Trece un moment. Casa privește în jos către ele, cu ferestrele clipind în așteptare.
— Sincer? Pupilele lui Sylvie s-au mărit, negre ca cerneala. Dacă
am învățat un lucru în lunile astea din urmă, mamă, acela e că sunt cu adevărat fiica ta. A nimănui altcuiva. Așa cum Annie este fiica mea. Și Poppy, a lui Annie.
Pornește motorul, iar mașina tresare, apoi începe să toarcă. Îi zdruncină Ritei oasele bătrâne. E îngrozită. Simte că o să-i sară inima din piept.
— Dumnezeule mare!
Sylvie conduce încet la ieșirea pe poartă și în primele câteva curbe.
Dar când drumul devine drept, accelerează și amândouă sunt aruncate în spate pe scaune. Șirul de copaci trece pe lângă ele, o vijelie verde. Părul le flutură în spate. Iar Rita râde și strigă pentru că nu-i mai e frică, nici un pic, și se mișcă atât de repede încât, într-o clipă, sunt la marginea pădurii. Și pe urmă, uite, uită-te numai, se strânge ca o mâzgălitură în urma lor.
319
- CASA DE STICLĂ -
MULȚUMIRI
Mulțumiri nemărginite redactorilor mei, Maxine Hitchcock, Tara Singh Carison și Helen Richard. Ați adus atât de mult acestui roman și mă consider o scriitoare norocoasă – avem o minte colectivă
grozavă! Lizzy Kremer, agenta mea – îți voi fi veșnic recunoscătoare.
Hazel Orme, Maddalena Cavaciuti, Bea McIlntyre, Alice Howe, Rebecca Hilsdon și echipele inspiraționale de la Michael Joseph, G.P.
Putnam’s Sons și David Higham Associates, vă mulțumesc, vă
mulțumesc tuturor din suflet. Confraților mei scriitori-cititori: știu că
aveți toți teancuri de corecturi care stau să se prăbușească, și apreciez enorm. În cele din urmă, mulțumesc familiei mele: Ben, Oscar, Jago și Alice. În fond, totul este pentru voi. (Și pentru câine!) Cu dragoste.
320
Document Outline
bookmark2
